Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Serpent, Le

Uneltiri baroce - Le serpent


Andrei Gorzo

Dilema Veche, august 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Fotograful de modă Vincent (Yvan Attal), eroul thriller-ului franţuzesc Şarpele, duce o existenţă normală pînă într-o bună zi cînd, în locul fotomodelului programat, la uşa studioului său se înfiinţează o frumoasă georgiană numită Sofia (Olga Kurylenko). Din momentul acela şi cam pînă pe la jumătatea filmului, Vincent nu apucă să se dumirească ce-i cu el: nici n-apucă să deschidă bine uşa că Sofia i se şi oferă; nici n-apucă să-şi zică: "Mamă, ce noroc!", că ea se răzgîndeşte şi pleacă; nici n-apucă să se întrebe: "Ce-a fost asta?", că se pomeneşte reclamat la poliţie pentru viol; nici n-apucă să se îngrijoreze serios, că Sofia îşi retrage plîngerea şi se oferă să-l viziteze la studio pentru o băutură şi o explicaţie; nici n-apucă să guste bine din băutură că se pomeneşte drogat şi fotografiat, alături de Sofia, într-o serie de ipostaze compromiţătoare. După care Sofia se împiedică pe scara interioară a studioului şi moare sub ochii lui înceţoşaţi de drog. După care cadavrul ei dispare. După care cadavrul reapare în portbagajul maşinii lui. După care încep problemele serioase.

Cine se joacă aşa cu Vincent şi de ce? Evident, regizorul-scenarist, ca să ne intrige şi să ne amuze pe noi. Pe de altă parte, regizorul-scenarist Eric Barbier este, desigur, obligat să pună toate aceste uneltiri diabolice în cîrca unui personaj negativ. Şi de aici încep problemele filmului. Mai devreme sau mai tîrziu, bietul personaj negativ, numit Plender, trebuie să ne explice de ce-a urzit planul ăsta imposibil de alambicat (OK, voia să se răzbune pe Vincent, dar nu s-ar fi răzbunat mai bine printr-un ciomag în cap?) şi nici o explicaţie nu-l mai poate face plauzibil ca personaj. N-ajută nici faptul că, în interpretarea lui Clovis Cornillac, el pare mai curînd genul care se răzbună cu ciomagul. Dacă tot n-avea cum să fie o prezenţă credibilă, nu putea fi măcar una insidioasă şi atrăgătoare? Doar filmul se cheamă Şarpele (nu Gorila) şi, chiar dacă metodele şi motivele lui Plender sînt sintetizate dintr-o droaie de alte filme cu psihopaţi, printre modelele lui se numără cu siguranţă insidiosul, atrăgătorul, şerpilianul Bruno din Străinii din tren al lui Hitchcock.

Nemulţumindu-se să-l chinuie de la distanţă pe Vincent - care i-a fost coleg de şcoală -, Plender intră cu maşina în maşina lui, imediat după ce i-a plasat în portbagaj cadavrul Sofiei. Prefăcîndu-se surprins de întîlnire şi ruşinat din pricina accidentului, îi ia maşina la reparat şi apoi îi dă de înţeles că a descoperit cadavrul, dar că, în numele prieteniei, n-are de gînd să facă mare caz de asta. În schimb începe să se invite la Vincent acasă. În ciuda artificialităţii lui, jocul ăsta ar fi putut fi amuzant. La urma urmei, artificialitatea n-a fost niciodată un defect în filmele lui Hitchcock, pe care filmul acesta se străduieşte vizibil să le evoce: planul soţului criminal din Vertigo nu e cu nimic mai puţin absurd decît planul lui Plender, iar isprăvile de vitejie pe care ajunge să le înfăptuiască Vincent nu sînt mai neverosimile decît cele înfăptuite de Cary Grant în La nord prin nord-vest - cea mai elaborată dintre variaţiunile hitchcockiene la tema "omului normal" care se se trezeşte hăituit de toată lumea. Deci cum se face că thriller-urile lui Hitchcock, deşi adesea neverosimile ca poveşti, rămîn neîntrecute ca piese de cinema pur, în timp ce Şarpele, ca majoritatea încercărilor contemporane în materie de suspans hitchcockian, eşuează într-o absurditate lipsită de orice distincţie?

Răspunsul e simplu: stilul. Din punct de vedere stilistic, Barbier e captivul acelui realism convenţional care constituie azi norma în filmele şi în serialele poliţiste. Prin "realism convenţional" înţeleg un "realism" care de fapt nu e real sau viu - care se reduce la semnele convenţionale după care publicul de azi recunoaşte un film "realist". Un exemplu de semn convenţional e, să spunem, sandvişul din mîna unui poliţist care trece la un moment dat prin cadru: e un detaliu "realist" fără a fi unul interesant sau grăitor - fără a fi viu; e strict ce se cere pentru ca secvenţa să arate mai "realist". La nivelul ăsta sînt toate detaliile "realiste" (de mizanscenă şi de joc actoricesc) din Şarpele. Nici un personaj nu are mai multă viaţă în el decît îi trebuie ca să-şi poată îndeplini funcţia narativă, în schimb toţi actorii joacă "realist". Departe de a insufla viaţă unui story thrilleresc artificial (artificial prin definiţie), "realismul" ăsta îl închide într-un coşciug de convenţii vizuale şi actoriceşti mult mai înăbuşitoare decît ale dulcelui stil clasic în care trebuia să se încadreze orice film comercial de pe vremea lui Hitchcock. În filmele lui, detaliile sînt alese ori pentru incongruenţa lor memorabilă, ori pentru puterea lor de contagiune fetişistă. De aceea au viaţă, şi nu pentru că sînt "realiste".



 Toate articolele despre Serpent, Le


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Şarpele de la cap se împute, dar pe urmă îi trece - Le serpent, Iulia Blaga


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer