Umori englezeşti - Death at a Funeral

Ştiam că se poate muri de rîs. Că poţi rîde de moarte sau în prezenţa ei. Death at a Funeral (în regia lui Frank Oz) duce la apogeu acest hohot. Din primele minute se creează o împletitură de situaţii comice care nu se mai termină. Imaginează-ţi că un invitat la înmormîntare a luat din greşeală o pastilă halucinogenă şi e sigur că în sicriu şade cineva viu!

Cu aşa galerie de personaje (vezi şi devastatorul unchi Alfie sau celebrul Spud) sunt convins că butelia cu gaz ilariant a filmului ar fi ţinut încă 3 ore, dar atunci era serial. În ciuda gravităţii contextului, Death at a Funeral reuşeşte să nu fie revoltător (poate revoltător de amuzant) şi să ofere un happy-end verosimil. La aceste funeralii cu morgă britanică, umorul negru poartă lenjerie roz (vorba unui personaj: "Exciting for a funeral!"). Prin umor negru înţeleg altceva decît glumele nigger-ilor din comediile uşoare de sezon sau parodiile inutile care abundă ecranul, gen Meet the Spartans.

Tot în prezenţa morţii şi tot englezesc, dar dintr-un unghi diametral opus vine Control, filmul lui Anton Corbijn (creatorul clipurilor Depeche Mode) despre carismaticul Ian Curtis, front man-ul Joy Division, sinucis la 23 de ani. Biopicul (la noi prezentat la TIFF 2008) se concentrează pe depresiile solistului şi pe concertele trupei post-punk (care a influenţat decisiv muzica). Am reţinut atmosfera funebră şi valoarea educativă a peliculei, dar nu mi-am putut reţine gîndul: "Ce seci pot fi englezii!". După care mi-am amintit de Death at a Funeral. Şi am rîs.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.