În 1930, Aragon anunţa practicile originare care ar trebui puse la baza reprezentării, în care colajul prefigurează era postartistică, cea a materialelor heteroclite din care se compun mixturi magico-artistice. Astfel, cea dintîi tăietură de foarfece a lui Picasso, din luna mai a lui 1912, a însemnat obţinerea primului "fragment de pictură". Prin intermediul esteticii colajului se recheamă vechi soluţii (dilematice) din cîmpul teoriei artei: adevăr/ fals, prezentare/reprezentare, bi/tridimensionalitate. Colajul întreţine ambiguităţi materiale şi conceptuale între planeitatea picturii şi relief, între fragmentul de cotidian şi convenţiile de reprezentare. Deja, în lucrări din 1914, unul dintre reprezentanţii cei mai cosmopoliţi şi mai celebri ai celui de-al doilea stadiu al futurismului italian, Enrico Prampolini, propunea "cercetări polimaterice", adică intruziunea materiilor reale pe suprafaţa tabloului. Materiile, chiar dacă se reprezintă doar pe sine, recheamă totuşi subiectivitatea artistică în manipularea lor plastică. Tipurile de decupare-fragmentare, relaţiile de vecinătate ale fragmentelor (adică interfragmentaritatea), apoi relaţiile lor de cantitate fac parte din aceeaşi veche trudă compoziţională.
Rosalind Kraus consideră colajul o cheie a modernismului, "căci colajul operează în directă opoziţie cu plenitudinea perceptuală şi cu prezenţa inviolabilă a sinelui, căutate de modernism. Ţelul modernismului era de a obiectiva constituenţii formali ai unui medium dat, transformîndu-i, începînd cu grundul însuşi, care este originea existenţei lor, în obiecte ale viziunii". Cubismul concepe, aşadar, tabloul ca pe un spaţiu real unde se pot aplica materii diverse, luate din cotidian. Deosebirea tehnică dintre pictură şi bricolare artistică se şterge în tabloul-obiect. Fidel decretului lui Apollinaire că "se poate picta cu orice", inegalabilul Kurt Schwitters, dadaist consecvent, a propus cele mai heteroclite "antimateriale" pentru compoziţiile sale. "Cu orice, dar nu oricum" este principiul său artistic. Căci Schwitters decupează cu atenţie "fragmente din orice", dar compune studiat, în sens constructivist, şi cu o particulară densitate a detaliului ornamental.
Pictoriţa Florica Prevenda (n. 1959) este un strălucit exemplu românesc al cercetării plastice fragmentariste. Artista are o consecventă problematică de atelier ce se dezvoltă de un deceniu, cu fiecare etalare expoziţională. Este vorba, de fapt, despre o formă "plastică" personală de introspecţie şi dialog cu spiritul timpului. Pe un pretext figural schematic şi serializat - cel de portret-siluetă -, pictoriţa prospectează magma de emoţii şi nelinişti care bîntuie condiţia umană a zilelor noastre, alunecînd spre depersonalizarea şi reificarea consumistă. De la tema fundamentală a Chipului (Muzeul Naţional de Artă, 1999) pînă la mulţimea anonimă a siluetelor Metropolei (Umbrele prezentului, Galeria Simeza, 2004) şi pînă la autoportretul proiectat în fluxul citadin (Timpul regăsit, Complexul Muzeal Mogoşoaia, 2008), acest mesaj pregnant de ordin existenţialist se exprimă în atelierul Floricăi Prevenda prin metamorfozarea colajului în pastă-textură. Tipul său de picturalitate se adînceşte restrictiv tocmai în scoarţa, pielea, solzii, cicatricele, amprentele şi pojghiţele tonurilor de alb, gri, negru, alături de ocrul cartonului de ambalaj.
Foarte important este, în creaţia artistei, dozajul între procedeele texturale pe care le aplică, consonant, nivelurilor de introspecţie din experienţa sa pe imagini. Psihodrama vizuală are un tratament specific de la un ciclu expoziţional la altul. Chipul din 1999 capta, fără fizionomii ori trăsături mimice, o frămîntare a materiei preumanului. Prezentul hoardei urbane, din 2004, prolifera în reliefurile polimaterice, cu casetoane şi reţele grafice, cu ritmurile zigzagate ale cartonului gofrat, cu cîmpuri de cifre sau ochi şi palme schematizate, cu întreţeseri şi ghirlande de benzi de hîrtie sau de pînză pictată.
Agitaţia volumetrică se diminuează în 2008, cîmpurile picturale se netezesc în favoarea reportului fotografic din registrul autoportretului. Propriul chip, surprins de cele mai multe ori de ochiul altui aparat foto, este defrişat ca după o tornadă. Iconuri din albumul personal sînt fotocopiate, exfoliate, mărite, decupate şi serializate. Apoi sînt "puse în operă" aproape exclusiv pe scala alb-negrului şi pe formate foarte diverse ale pînzelor, compuse, la rîndul lor, pe diptic sau triptic cu interesante soluţii de decupaj compoziţional. Gradul de solicitare al suprafeţei este aproape de saturare, mai ales în pînzele-ecran, de peste doi metri, fumegînd simbolic cu încărcătură dramatică. Prevenda compune, mai precis spus depune materie fărîmiţată vizual-tactilă, ca un scrum al trăirilor sale, peste semne simple, stradale, ale prezenţei umanului. Artista nu performează în scenarii narative, dar nici nu compune după efecte de retorică a imaginii propriu-zis abstracte. Procesele de creştere a imaginilor şi a materiilor care le poartă, densificarea suprafeţelor construiesc, simbolic vorbind, o nişă de concentrare psihică pentru artistă. Este o pictură de combustie emoţională, gravă cu inventivitate, fără să lunece vreun moment în ludic. Iar tehnica adoptată produce o textură picturală bogată, care alungă dezolantul expresionist. În prealabil, artista manufacturează laborios materiile "picturalităţii" sale şi nu exaltă nonfinitul poverist. Marile suite picto-obiectuale ale Floricăi Prevenda mărturisesc - invocînd, paradoxal, tocmai umbra umanului - retragerea artistei din mundan şi obsesia corpului picturalităţii şi a densităţii sale histologice.