Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film Veneţia 2008

Scrisoare Iuliei din Veneţia - Festivalul de film de la Veneţia, 2008


Alex. Leo Şerban

Suplimentul de cultură, septembrie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Fată,

n-ai pierdut nimic nevenind la Veneţia! A fost aşa un deranj inutil: filme proaste (majoritatea), selecţie de doi lei, totu' scump. Italienii, cum ştii, nişte nesimţiti (iar ăia care nu sînt, sînt excepţia de la regulă). Eu am reuşit să mă cert cu unu', un nesimţit, pe vaporetto dacă poţi să crezi aşa ceva, mai ales că m-am certat în italiană - limbă pe care nu o cunosc. Era un dement, aşa că lumea (care era mai mult turistică) mi-a ţinut partea. Kiri s-a certat şi el, nu mai ştiu cu cine, iar Dana se ceartă cu toată lumea, de 26 de ani de cînd e în Italia...

În plus, Lido (care nu mi-a plăcut niciodată) e aşa, un fel de rezervaţie, de unde pleci ca împuşcat, cu orice vaporetto prinzi. Nu poţi sta acolo, eşti ca-ntr-o închisoare cu pereţi de filme. Iar criticii italieni... mamma mia, ăştia-s mai imbecili ca italienii de rînd! Au nişte gusturi de te iei cu mîinile de cap, şi şi le mai fac şi publice. Nu înţeleg nimic, au fost spălaţi pe creier de televiziune, filmele care presupun un minim efort intelectual le scapă completamente.

Lucrurile mai simpatice n-au legătură cu festivalu', s-au întîmplat în afara lui.

Într-o seară m-am dus în Piazza San Marco (stăteam la doi paşi) şi am căscat gura. Închipuie-ţi că erau 3 (trei) orchestre care cîntau simultan, afară în faţa restaurantelor! Una avea un repertoriu gen "Dunărea albastră" şi alte valsuri vieneze, cu o violonistă temeinică, înaltă şi blondă, care se înverşuna să cînte. Dar vizavi era o orchestră "populară", care cînta şlagăre americane din filme, şi acolo era antrenu' cel mai mare. Eu cred că ăştia erau ţigani de-ai noştri, că prea erau buni şi cu chef. Iar alături de ei, la restaurantu' învecinat, era o altă orchestră care nici nu mai cînta, săraca: se resemnase că nu-i chip să ţină piept ţigănaşilor noştri, aşa că picoteau pe instrumente şi mai suflau în tromboane cînd apucau, în pauza ălora, de parcă şi-ar fi suflat nasu'. Cînd cîntau cele două concomitent, era o cacofonie de nedescris. Am filmat puţin, da' nu pot să-ţi trimit că are prea mulţi giga, sau ce-or fi.

Altă chestie simpatică este că, la budele din palatul festivalului, poţi să auzi diverşi fluierînd tema lui Nino Rota din 8 1/2. Şi pe urmă l-am mai auzit pe unu' care fluiera aceeaşi temă - sau o fi fost acelaşi, cu care mă tot înîlneam?!

Da' nu poţi să te superi pe Venezia, că e - cum ştii - superbă: cel mai mişto film făcut vreodată! E toată plină de pisici, cel puţin cartieru în care-am locuit (sestier di Castello, lîngă Campo San Lorenzo) e ca un fel de cămin în aer liber pentru zeci de pisici (probabil sute, da n-am putut să le văz pe toate, logic). Şi chiar în Corte Nova ("curtea" în care-am stat, o înfundătură superpitorească) e una, o ştiu de-acu' trei ani cînd am locuit tot acolo, care-i toată albă, de obicei stătea în fereastra unui caffe şi o dată am intrat în vorbă cu nenea care era proprietarul caffe-ului, mi-a zis şi cum o cheamă da' am uitat... Anu' ăsta pisica era tot acolo, privea cu un aer absent şi regal, da' nenea era într-un scaun cu roţi - probabil că făcuse un accident cerebral săracu'. Iar în filmu care mi-a plăcut cel mai mult (nu era în competiţie), Les plages d'Agnès (Varda), era plin de pisici, aşa că era ca o Venezie văzută la Venezia, film-în-film ce mai. Agnès povesteşte viaţa ei, cum că, de fapt, părinţii au botezat-o "Arlette" pentru că au conceput-o la Arles, dar ea şi-a schimbat - legal - prenumele în Agnès, că deh.

S-a născut în Belgia, asta habar n-aveam, iar taică-su era grec de origine, da' asta a aflat-o mult mai tîrziu şi nu de la el. Documentaru' ei începe pe o plajă belgiană - una din aia cu nume imposibil de reţinut -, Agnès montează nişte oglinzi (unele înrămate frumos) şi echipa filmului se priveşte în oglinzile alea şi spune fiecare cum îi cheamă, mi s-a părut cel mai frumos generic făcut vreodată! Femeia asta (pe care am văzut-o o dată la Salonic, mînca tot la taverna aia unde trag şi eu - şi ea, plină de pisici) e cu totu' altfel decît mi-o imaginam: mi se părea cam închipuită şi fără haz, da' e un amor, la 80 de ani încă experimentează tot timpu', la un moment dat se bagă în burta unei "balene" făcute din cîrpe şi plasticuri, pe plajă, şi explică de ce era fascinată, în adolescenţă, de povestea cu Iona, pe urmă reconstituie viaţa într-o curte în care stătea la Paris, vai de capu' ei, era atît de înghesuită că trebuia să facă 8 (opt) mişcări cu maşina pînă să reuşească s-o scoată/bage în garaj, şi ne arată cum o făcea folosindu-se de o maşină din carton (te strici de rîs!), pe urmă bunul ei prieten Chris Marker (legendarul autor al legendarului scurt-metraj La Jetée, pe care doar prietenii îl ştiu la faţă!) apare în spatele unui carton de pisică şi vorbeşte cu vocea distorsionată ca-n serialele pentru copii, cînd vorbeşte o fiinţă extragalactică, pe urmă mai are o idee faină cînd ne prezintă biroul companiei ei (că are şi ea una, cu secretare şi tot tacîmu') de pe strada X, şi toată porţiunea aia de stradă e cu nisip pe jos, ca o plajă, şi secretarele răspund la telefon sau bat la maşină sub umbreluţe de soare... sînt idei simple, ca de fetiţă jucîndu-se cu nişte case de păpuşi, dar de efect.

Eu o văd ca o bricoleuză, face tot timpu' chestii d-astea şi-ţi vine s-o pupi pe botu' ăla al ei ascuţit că le face, plus că vorbeşte atît de frumos despre Jacques Demy al ei, soţul-partenerul-prietenul-colegul multiubit (care, habar n-aveam, a murit de SIDA), ţi se rupe inima cînd tot pune oglinzi pe plajă şi te gîndeşti că el nu se mai poate privi în niciuna din ele...

Revenind la Venezia: ţin să-ţi comunic pe această cale că am început s-o "îmblînzesc", cît de cît, pînă de curînd mă speria şi enerva ceva de groază că mă rătăceam tot timpu, da' mi-am dat seama că ăsta e farmecu' ei, te rătăceşti, deci exişti (la Venezia), e - şi ea - ca o pisică încolăcită covrig care se zburleşte cînd te plimbi prin ea, îţi mai arde o labă sau te ia în mustăţi, da' uite că mi s-a întîmplat, anu' ăsta, să mă-ntorc noaptea la 2 de la cineva (nu spui cine) şi, e drept cu harta-n mînă, să reuşesc să nu mă rătăcesc, am venit lin, de parcă mă atrăgea un magnet, de undeva din zona ghettoului pînă în Corte Nova, deci "cale lungă", şi la un moment dat am văzut ceva care m-a făcut să mă opresc în loc, pe un mic pod: într-o fereastră deschisă, la parter, stăteau doi tineri, o fată şi un băiat, goi, în lumina lămpilor din casă, el sprijinit de rama ferestrei şi cu o pălăriuţă de paie pe cap, ea cu capul în poala lui, ascultau o piesă "alternativă" din anii 80 (ştiam pe moment ce era, da am uitat...) şi păreau daţi cu pudră pe corp - şi păreau, de fapt, ca o "instalaţie" de-a lui tanti Agnès, un fel de "Make Beauty, Not War". Parcă erau o vitrină a Veneziei - frumoasă, orgolioasă şi minunat de indiferentă.

Te pup, pa
Leuţu








































 Toate articolele despre Festivalul de film Veneţia 2008

Resurse

 Alte articole de Alex. Leo Şerban


Alte articole

 Veneţia lui Celentano - Festivalul de film Veneţia, 2008, Mihai Chirilov
 Diplomaţie şi politică: premiile Mostrei veneţiene 2008, Mihai Fulger
 Festivalul de film de la Veneţia 65. Mostra Internazionale d'Arte Cinematografica, Dana Enulescu
 Bătrîna doamnă a festivalurilor, între patriotism şi star system - Festivalul de film de la Veneţia, 2008, Mihai Fulger


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer