3D - Ca proasta-n bâlci - Journey to the Center of the Earth

Senzaţional!
Te scuipă un Tyranossarus Rex în ochi şi zici că-i pe bune!
Superb!
Şi Brendan Fraser îţi scuipă apa-n ochi, şi râzi ca proasta-n bâlci.
Sublim!
Tot Brendan zbânţuie un yoyo, şi faci "Ups!", căci crezi că te va pocni-n nas. Ceea ce, mai-mai să.
Incredibil!

Aia cu scuipatul e o puşcă julesverneană (că Cehov n-are nici o treabă pe-aici): adică Brendan o face-n primele zece minute, şi T-Rexu', în punctul culminant.

Aia cu yoyo-ul nu-i nici puşcă, nici pistol, nici praştie, nici invizoacă - la fel cum nu-i nici obiectul ciudat găsit în lada cu amintiri. Nici nu-i de mirare, pentru că suportul dramaturgic al chestiei (că "scenariu" nu pot să-i zic) e însăilat in the chic's longin' (în doru' lelii), doar ca s-avem un pretext de filmat stereoscopic câteva cioace (care, în treacăt fie zis, îşi epuizează interesul în vreo douăzeci de minute - încă înainte ca fârtaţii să ajungă la Sneffels). Tot ce are bun, e de la Jules Verne. Ce are prost, e şi de la Jules (prin pervernire... ăsta, pervertire), şi de la Michael D. Weiss, Jennifer Flackett şi Mark Levin (adică cei trei tăntă... adică doi tăntălăi şi-o tăntălaie) care l-au comis.

Formula de ecranizare cu updating e cea mai neghioabă posibil. Să iei un text de-acum un secol, două, şi să-l aduci în zilele noastre poate fi interesant, şi s-a tot făcut, slavă Domnului. Dar cum îl aduc ăştia trei? Păi eroii, adică unchiul şi nepotul, puşi să-şi facă o vacanţă împreună (de ce? fix de chichi), purced pe urmele unui rubedeniu (frăţânele respectiv tătânele) dispărut, care-a vrut să refacă traseul lui Liddenbrock şi Axel, fiind el pasionat de Jules Verne (un "vernian" care va să zică, adică membru al unui fel de fan-club cum francmasonerie care ei cred că Verne n-a inventat nimic, toate alea se-ntâmplau de-adevăratelea, ca un fel de experimente Philadelphia avanlaletrî).

Deci, Arne Sankussem s-a pogorât în măruntaiele Maicii Terra, Liddenbrock şi Axel s-au pogorât pe urmele-i, vernianul nostru n-a vrut să fie nici el mai prejosu-i, iar acum fidelii fiu şi frate pogoară-se şi dânşii - şi totul merge ceas! Se repetă vechiul scenariu din roman - da' ştii cum? Zici că i-au dat cu copy-paste! Până şi o ghidă islandeză blondă găsesc pe-un tăpşan vulcanic, moştenitoare a lui Hans (probabil era strănepoată-sa din flori, da' faza asta a picat la montaj), până şi pleziozaurii apar în acelaşi moment, şi ieşirea la suprafaţă tot aidoma se face, doar că nu prin Etna, ci prin Vezuviu, şi nu mai şedeau pe plută, ci pe-o falcă de balaure - da' ce, stăm noi să ne-ncurcăm cu fleacuri? Asta se cheamă adaptare creatoare! Evident (şi previzibil), la fel de creator adaptat e şi epilogul în care Domprofesor se-nciocălează cu colega Anita, drept pentru care abia acum înţelegem de ce i-au făcut schimbare de sex ghidului - deşi, dacă stăm să ne gândim, putea să se-nciocăleze şi cu Hans, dacă chiar ţinea morţiş...

Ar mai fi de punctat:
Aveau la ei nişte rucsăcei, de parcă s-ar fi dus la Băneasa, la pădure, să culeagă fragi şi mure. Tot conţinutul lor le-ajunge din Islanda până-n Italia, via Ovarele lu' Gaia - pe jos, şi parţial cu pluta pe conductă (la propriu!)
În romanul lui Jules Verne, cu ale sale naivităţi de geniu (pe deplin scuzabile pentru secolul al XIX-lea), tot se remarca o grijă meticuloasă faţă de raporturile dintre distanţe, viteze şi timp (ţin minte atenţia acordată interminabilei coborâri, apoi navigaţiei cu pluta mânată de vânt). Aici, parc-ar ajunge-n mersul piticului de la Reykjavik pân-la Melbourne; într-o noapte.
Nici măcar la nivel exterior nu se observă efectele distanţei, ale timpului şi ale efortului - nici pe haine, nici pe faţă, nu tu foame, nu tu sete, nu tu barbă, cearcăne sau coşuri, că de depresii, istericale şi crize de reproducere, ce să mai vorbim.
În genere, toţi trei scapă intacţi din cele mai teribile grozăvii, pentru care nu se pregătiseră, neam - nici fizic, nici psihic, nici echipamentos.
Cu riscul de a-mi auzi de la vreun mârlan ignorant, fan al kitsch-ului, că am "înţeles fix p.ula din p.ulp", subliniez că şi aici, la fel ca-n Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull sunt încălcate cele mai elementare legi ale cinematicii şi dinamicii, iar statistica probabilităţilor e sublimă, admirabilă putem zice... (continuarea o ştiţi) ... şi ar mai fi, dar cred c-aţi prins ideea.

Cât despre filmangeală, cam tot pe-acolo se-nvârtează. Regisorele, un anume Eric Brevig, nu-i un fitecine, el a păşit în istorie încă de-acu' treispce ani, cu oarece episoade din serialul ăla cu Xena: Warrior Princess - ba încă, a mai făcut efectele speciale şi vizuale la încă vreo treizeci de filme. Păcat, numai, că povesteşte aşa de sprinţar, că pe la o treime din film te-apucă somnul, iar dincolo de jumate îţi zici că dacă plictiseala ar durea, de mult te-ar fi asurzit urletele. Noroc că spre final vin nişte momente cu dramatism adânc, când puştiul s-a rătăcit pe coclaurile din vecini, iar nenea eroul declară pătruns: "Am să-mi găsesc nepotul...!" (Şi muzică: pa-ba-bammm, şi vânt: vâjj, şi lupi: hauu...) - în ton cu starea generală a poveştii, care deja s-a fixat în comedie irezistibilă.

Sigur, participă şi taurul de Brendan Fraser, care nu numai că are o ceafă cât dulapul, dar şi ca actor e la fel de charismatic ca Mitzura Arghezi când doarme. Josh Hutcherson, în rolul nepotului pierdut şi regăsit care papă cuminte trilobiţi cu vitamine, pare ales anume ca să demonstreze că până şi un băiat de treişpe ani poate să arate şi să se comporte searbăd şi nesărat - mai ales în 3D! Cât despre Anita Briem (Hans adică Hannah), ea e sexy. Şi blondă. Foarte blondă. Că-i islandeză de la mama ei. Şi atât.

Şi ca să ne întoarcem la "vernieni" şi teorii conspiraţioniste - mă întreb: oare din toată liota de ageamii care au trântit paleaşca asta, a auzit măcar vreunul, în treacă, la o beţie de prin Beverly Hills, că Jules Verne era un iniţiat şi iniţiator roza+crucian, şi că toate prozele lui aşa-zis "science-fiction" ascundeau, de fapt, sensuri ezoterice codificate? Bunăoară, Liddenbrock înseamnă "Cel care deschide pleoapele" (mentor, iniţiator, guru), Axel se referă la axa lumii (omul arhetipal; vezi şi "axul de fier" - profesorul Arronax), iar O călătorie spre centrul Pământului nu e altceva decât o parabolă a coborârii introspective spre descoperirea sinelui. Sau, în Ocolul Pământului în optzeci de zile, Phileas (nume grecesc cu semnificaţii oculte multiple) Fogg (ceaţa: element central din iconografia Golden Dawn-ului), membru al Record Club (Rosa+Crucis), este prototipul de caracter al roza+crucianului ideal, care învinge timpul (metaforă a nemuririi - unul dintre dezideratele principale ale societăţii). Sau, în Clovis Dardentor, toată pelteaua aparent stătută a aventurii celor doi moştenitori ascunde, de fapt, drumul încriptat spre peştera din masivul Bugarach unde a fost ascuns tezaurul Templierilor. Sau, în Indiile negre, la fel ca în Flautul fermecat, de Mozart (un alt mare iniţiat mason)... Da' ce tot vorbesc eu aici? Mai departe, scrie-n Google!


10-11 septembrie, 2008
Bucureşti, România

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.