Cu Simfonia a III-a de Gustav Mahler, sub bagheta dirijorului Christian Badea, şi cu un program integral Beethoven, sub conducerea maestrului Horia Andreescu, se inaugurează noua stagiune de la Filarmonica "George Enescu" şi de la Studioul "Mihail Jora" al Radiodifuziunii Române. O stagiune plină de concerte de marcă, cu dirijori şi cu solişti prestigioşi. Îmbunătăţirea programelor curente din ultimii ani a constituit un preambul la Festivalurile "Enescu", momente de vîrf ale vieţii muzicale româneşti. Avem ocazia, astfel, nu doar să urmărim mari muzicieni sau ansambluri orchestrale şi să ascultăm muzică de cea mai bună calitate, dar şi să ne raportăm la ceea ce se întîmplă prin lume. Unde ne aflăm şi ce putem face ca să fim şi noi, la un nivel rezonabil, pe piaţa internaţională a muzicii. Culte, desigur.
Iată că hazardul ne face o surpriză plăcută, descoperind în recentele reeditări ale operei lui Constantin Noica destule referinţe incitante legate de muzică. Nu doar în Jurnal filozofic (Humanitas, 2008), ci şi într-un alt op, apărut în aceste zile. Aşa că, în pragul deschiderii noii stagiuni muzicale 2008-2009, găsim de cuviinţă că ar merita citit cu interes - ba chiar glosat pe marginea lui, şi de aceea îl reproducem in extenso - un articol apărut pentru prima dată în Vremea, în anul 1942, şi reprodus în volumul Pagini despre sufletul românesc (Editura Humanitas, 2008). Sunt cîteva observaţii extrem de fine ale unui spirit viu şi alert, care nu şi-au pierdut nici actualitatea, nici rezonanţa ideatică. Chiar dacă timpurile s-au schimbat (România a intrat în NATO şi UE, după ce a ieşit din coşmarul comunist), muzica rămîne un punct de reper la care ne putem raporta cu multiple interogaţii şi cu tot atît de numeroase nedumeriri.
Iată ce notează Constantin Noica în articolul său "Sufletul românesc şi muzica":
"Nici unul dintre bărbaţii mari de la 1848 - observa într-un rînd un învăţat român - n-avea o înţelegere deosebită pentru muzică. Fiii de boieri de acum un veac au asimilat totul, în ce priveşte artele pe care le întîlneau în străinătate, nu însă şi muzica. Nici astăzi, poate, nu avem destulă pricepere în această privinţă. Fiindcă muzica cere nu numai inteligenţă...
Opresc aici şirul ideilor pe care le dezvolta atît de sugestiv, într-o mai veche Istorie a literaturii române, profesorul Sextil Puşcariu. Nu e ceva de învăţat de la ele? Sufletul cult românesc (cu cel popular e o altă poveste) nu are toate dimensiunile. Nici nu le putem avea dintr-odată pe toate. A avut loc, în sînul lui, o dezvoltare vremelnică de tot interesul, în zonele luminoase ale vieţii spirituale, dar, în zonele unde raza inteligenţei nu pătrunde, creşterea a întîrziat. Va mai întîrzia?
Dar timpul nostru tocmai aceasta aduce: o înţelegere muzicală a lucrurilor; un tulburător triumf al muzicii. Există, de pildă, suflete şi naţiuni care ştiu să "orchestreze", în timp ce altele nu ştiu. De ce cîştigă bătălii cîte o naţiune? Pentru că, poate, n-a avut nici un mare muzician - ne-a venit în minte, într-o bună zi. Nu orchestrează; nu gîndeşte simfonic; nu cîntă cu adevărat. Iar timpul nostru, ca orice timp în care "elementele" tind să se individualizeze, are nevoie de contopire şi muzică.
În sufletul cult românesc, tăiat prea mult în colţuri, cîteodată, divizat de lucruri şi de sine prin cezurile necruţătoare ale inteligenţei, timpul nostru vine să verse armonie şi simţul întregului. Şi nu numai armonie sau simţ al întregului. E ceva material în muzică, nu o simplă idee poetică, iar de materie are nevoie un suflet, solicitat prea mult de teoretic şi teorie, cum este acest inteligent suflet cult românesc.
Numai din muzică - dacă nu cumva o ştii de-a dreptul - înveţi ce e creşterea şi devenirea. Simfonia singură îţi arată cum creşte materia sunetelor către sens. Muzica te familiarizează cu acest haos al lui ceea ce nu este încă, pe care ai să-l regăseşti mai tîrziu, peste tot, acolo unde e viaţă: în tine, dacă în tine e viaţă; în istorie, unde ţi se pare că e prea multă. Dacă avem azi nevoie să ne familiarizăm cu materia, să înţelegem dezordinea, haosul, atunci spiritul muzicii ne poate da o cheie. De cheia aceasta, cei mai mulţi dintre marii noştri înaintaşi au fost lipsiţi. Titu Maiorescu a plecat indignat de la reprezentaţia lui Lohengrin. Dar nu e nevoie să înscriem aceasta pe efigia ce se va bate în curînd în amintirea lui...
De aceea, fenomenul cultural cel mai adînc, poate, ce se petrece de cîţiva ani în România e sporirea interesului pentru muzica cea mare. Cînd vezi sălile acestea pline, ale concertelor, cînd asculţi programele de zile mari ale radioului, poţi nădăjdui că sufletul nostru cult va şti mai mult, va înţelege mai mult, mîine. E adevărat că există mulţi snobi: iară e adevărat că mulţi nu gustă din muzică decît voluptatea muzicii. Dar dacă arta nu e o formă superioară de bucătărie, atunci ceea ce se întîmplă astăzi are un sens de cultură. Timpul nostru ne trimite prin muzică un mesaj rafinat - ca să-i înţelegem întunericul şi luminile."
Ce ar mai fi de adăugat acum, în 2008? Că vremurile se schimbă, ba chiar că oamenii mai şi mor, că spiritul şi cultura română, departe de a se "aşeza", sînt într-o altă nouă fierbere şi căutare de sine, că - orice şi oricum ar fi - muzica rămîne un aliat de nădejde pentru viitor. Că ne-om globaliza au ba, că vom şti sau nu cine am fost sau am fi vrut să devenim. Ajunşi în acest punct, am putea funcţiona şi pe cont propriu, pe alese.