O relaţie de durată - Paranoid Park

Dragă Gus Van Sant,

iartă-mi exprimarea directă, dar spaţiul e mic, iar deadline-ul mi l-am depăşit de săptămâna trecută. Îţi scriu pentru a-ţi confirma că relaţia noastră e bine-mersi, chit că tu n-ai habar de ea, şi pentru a-ţi complimenta cel mai recent opus, chit că ţie nu-ţi prea pasă de opinia mea. Mie însă îmi pasă de filmele tale, iar relaţia de care pomeneam mai devreme, începută graţie poeziei post-punk din cultissimele Mala Noche, Drugstore Cowboy şi My Own Private Idaho, a cam dat semne de oboseală spre finalul anilor '90, când mi-ai servit, una după alta, bombonici expirate - de la caraghiosul Even Cowgirls Get the Blues la ridicolul Psycho.

Momentul Good Will Hunting l-am înţeles, deşi nu l-am aprobat - să ştii, dragă Gus, că eram pregătit să accept o despărţire, fie ea şi brutală, de dragul vremilor de altădat' ("We'll always have Portland!"), dar nimic nu m-a pregătit pentru interminabilul Gerry. La momentul Elephant eram gata să-ţi jur din nou supunere eternă; la momentul Last Days eram - vai! - gata să te uit definitiv...

Nici nu ştii cu câtă teamă am intrat la filmul tău de Cannes anul trecut, şi nici nu ştii câtă plăcere, paradoxal tristă şi jubilatoare, mi-a provocat acest eseu hipnotic inspirat de Crimă şi pedeapsă - dacă n-aş fi ocupat să termin această misivă, aş aplauda frenetic.

Dragă Gus, mulţumesc deci pentru răvăşitorul Paranoid Park şi rămân, până la noi ordine, necondiţionat, acelaşi,

Andrei Creţulescu.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.