Aşa scrie în caietul său eroul filmului, un băiat de 16 ani pe nume Alex (Gabe Nevins). Alex nu e neapărat un copil defavorizat. Are o mamă şi un tată, deşi aceştia s-au despărţit. Merge la şcoală, deşi tot ce i se întîmplă acolo pare să ajungă la el ca printr-un vis. Iese cu o fată drăguţă, deşi atunci cînd e cu ea o priveşte ca de la mare distanţă. După cum se confesează el caietului, simte "că mai există ceva dincolo de viaţa normală, dincolo de divorţuri, profesori şi prietene". Avangustul acelei transcendenţe - pe lîngă care perspectiva dezvirginării îşi pierde orice atracţie - e starea de graţie pe care o atinge atunci cînd e pe skate. Într-unul dintre cele mai frumoase cadre din film, el şi ceilalţi skateri din şcoală vin spre camera de filmare pe culoarul care duce la cancelarie, unul pe skate, altul cu el la subsuoară, cu toţii emanînd mister şi, mai mult de-atît, alteritate - un trib inaccesibil, un ordin mistic, o altă specie. Motivul convocării lor e o crimă comisă în apropiere de Paranoid Park - locul unde voia să meargă Alex în speranţa unei revelaţii. Victima a fost lovită cu un skateboard. "Nu vă suspectăm, nu încercăm decît să realizăm nişte contacte cu comunitatea skaterilor" - se tot repetă inspectorul Lu (Richard Liu) în timp ce ei îl ascultă în tăcere, frumoşi şi incognoscibili, cu feţe încă neatinse de corupţia trăitului şi totuşi suspecte pînă la Dumnezeu; e ca şi cum inspectorul ar spera să realizeze nişte contacte cu marţienii.
Spre deosebire de el, Van Sant nu încearcă să se apropie de adolescenţi cu instrumentele psihologului sau ale sociologului, ci cu ale poetului. Pentru el - atît aici, cît şi în Elephant, poemul lui audiovizual inspirat de masacrul de la liceul Columbine -, adolescenţa este extraterestrialitate, aerianitate graţioasă, magie; ce se întîmplă în capul unui băiat ca Alex - toate acele stări de graţie, toate acele intuiţii ale transcendenţei, toată acea plutire în afara lui însuşi - nu poate fi redat prin mijloacele dramei socio-psihologice, nu poate fi decît aproximat printr-o combinaţie de muzică şi imagistică non-narativă. Filmul se deschide cu nişte imagini cu skateri, filmate cu o cameră de amator: camera alunecă pe urmele unuia dintre ei, încasează o rază de soare în lentilă, îl pierde pe skater într-o zonă de umbră, găseşte altul, porneşte după el în ralanti şi tot aşa. Peste aceste imagini, Van Sant pune o piesă electro-ambientală de Ethan Rose, intitulată Song One, cu clopoţei, ciripituri şi o voce feminină care şopteşte ceva pe franţuzeşte. Şi, în mai puţin de un minut, spectatorul e transportat în nirvana lui Alex. Pînă aici, nimic mai simplu decît acest hocus-pocus audiovizual: oricărui amator ar putea să-i iasă. Da, numai că filmările "de amator" sînt realizate de Chris Doyle (omul lui Wong Kar-wai), care le alternează cu frumuseţi mai cosmetizate.
Muzicile par luate de peste tot (din Simfonia a IX-a a lui Beethoven, din două filme de Fellini...), dar, în intervalele dintre ele, designerul de sunet Leslie Shatz creează un peisaj sonor foarte distinctiv, din care ele să poată răsări ca nişte vîrfuri neaşteptate, dar nu şi nelalocul lor. Atunci cînd Alex face duş, filmat de Doyle într-unul dintre ralantiurile lui rapsodice, fîşîitul apei creşte pînă cînd devine diluvian şi Shatz mai bagă peste el şi un ciripit de păsărele care ar trebui să sune ridicol, dar care se potriveşte cu modelul aviar al faianţei din baie, poate şi cu ciripitul din piesa de la început şi, în orice caz, cu bubuitul cascadei tropicale ce îneacă gîndurile lui Alex: ăsta e cinema ambiental şi nu putea să le iasă (auzi, ciripit de păsărele!) decît unor experimentatori virtuozi.
În plus, povestea se adună încet, dar există - e povestea crimei comise atunci la Paranoid Park - şi are un motiv să se adune încet: ca povestitor, Van Sant e interesat să redea fluxul conştiinţei lui Alex, care reprimă experienţa acelei seri, dar în acelaşi timp caută să se descarce pe hîrtie, şi evenimentele ies la suprafaţă cu greu, mai întîi parţial şi abia apoi în întregime. În sfîrşit, filmul nu e doar Alex plutind undeva deasupra propriilor sale acţiuni, ca o versiune pe skate a străinului lui Camus. Există persoane care încearcă să-l aducă înapoi pe pămînt - nu atît prietena lui, care e prea copleşită de mîndria de a avea un prieten ca să se uite bine la el, cît o altă fată, mai sensibilă la stările lui, care în cele din urmă îi oferă soluţia confesiunii scrise (ambele roluri sînt foarte bine jucate). Deci există un conflict, o luptă - chiar dacă e la fel de amortizată ca şi cînd s-ar da sub apă. E o minunăţie de film.