Struţocămilă de blockbuster cu film de conţinut - Max Payne

Un cadru din primul sfert de oră al filmului (în staţia de metrou, Max văzut din spate, mergând înainte spre trei personaje dubioase) îi marchează provenienţa 3D Shooter - dar în continuare avem surpriza de a constata că nu e nicidecum un blockbuster năzbâtios ca atâtea alte adaptări de jocuri video, benzi desenate, sau nici măcar, ci o încercare de a reformula povestea mai mult pe axa conţinutului decât a acţiunii, inclusiv pe tema motivului faustic, amintind în primul rând de Angel Heart - la care face trimitere motivul ninsorii declarat false, mai ales într-un alt cadru-marcă din segmentul introductiv. Iese un fel de struţocămilă doldora de calităţi şi defecte, în genere compensatorii. Partea proastă stă eminamente în poveste - schematică, previzibilă, cu veleităţi de originalitate forţată.

Partea bună vine de la regia lui John Moore, surprinzător de precisă şi expresivă (în comparaţie cu futilele remake-uri după Flight of the Phoenix, 2004, şi The Omen, 2006) până la limita când sare calul, căzând în ridicol (mai ales în motivul valkiriilor, îngrozitor de prost făcute: nişte ciori semi-umanoide jumulite, din fum cartonat, cu beculeţe-n chip de ochi - şi complet inutile: sfârtecă o tanti, zvârl un nenea de la etaj, şi fâlfâie-n fundalul protagonistului când îl macină conştiinţa; da' de rezolvat ceva la nivel dramaturgic, nema).

Totuşi, dincolo de toate aceste neîmpliniri epice, filmul are stil şi atmosferă, şi imprimă o stare substanţială de thriller sumbru, în care vulnerabilităţile sufleteşti transformă eroul invincibil într-un semi-antierou. Mark Wahlberg, în rolul titular, e pietros în sens bun - rece, economic, discret-încruntat, în contrast cu durerile interioare (şi totalmente şablonarde) care-l animă, completat armonios de Chris "Ludacris" Bridges, în poliţistul Jim Bravura (dracu' să mă ia dacă pricep ce-or fi vrut cu numele ăsta aiuristic, nepotrivit cu personajul nici direct, nici pe dos, nici la trozneală). Beau Bridges e un negativ stereotip, în schimb Amaury Nolasco reuşeşte să compună un accesoriu malefic credibil şi destul de original - chiar şi fără tatuaje. Păcat că Olga Kurylenko e o Nataşă pe cât de sexoasă, pe-atât de rizibilă - noroc cu Mila Kunis, care mai drege cât de cât coada la ibric, în rolul răzbunătoarei surori. Şi mai păcat e că se fâsâie diabolismul feminin al lui Kate Burton (dar noroc cu secvenţa de după genericul final, care promite un sequel vârtos în juru-i - aşa că nu daţi fuga la budă, că nici nu ştiţi ce pierdeţi!)

14 octombrie, 2008, h. 17:00-17:35
Bucureşti, România

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.