Agenda LiterNet 
Cronici film Schimb valutar
Dramă ratată pe ultima sută... - Schimb valutar
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
Cinemagia, octombrie 2008
*** ATENŢIE, conţine spoilere! ***
M-am bucurat sincer constatând că, după lamentabilul eşec cu Logodnicii din America, Nicolae Mărgineanu îşi revine parţial, dar lăudabil, spre nivelul cu care ne obişnuise pe vremuri. Schimb valutar este nu numai un film sincer despre o dramă umană din realitatea noastră imediată, accesibil şi tuşant pentru majoritatea categoriilor de spectatori, ci şi o poveste de suspense croşetată într-un stil amintind de admirabilul debut al autorului, cu policierul Un om în loden, ale cărei calităţi şi efecte se îmbină relativ echilibrat, în toate compartimentele de creaţie.
Ce-i drept, lucrurile demarează promiţător încă din scenariu, dezvoltat de Tudor Voican dintr-un proiect nefinalizat al regretatului Cătălin Cocriş. Voican, un profesionist care ştie cu ce se mănâncă dramaturgia de film - Binecuvântată fii, închisoare, California Dreamin' (nesfârşit) şi o serie de scurt-metraje - pornind de la unul dintre cele mai banalizate delicte din România de-acu' vreo zece ani (ce poate însemna şmenul pentru viaţa unei victime?), construieşte din start o premisă scenaristică solidă şi ofertantă: Dacă un om oarecare, rămas şomer, îşi vinde casa, maşina, mobila, pe scurt tot avutul, ca să plece cu familia în Australia? Dar dacă, la Bucureşti, un şmenar îi ia toţi banii? Acest nucleu potenţial e îmbogăţit de existenţa socrului exasperant de cicălitor şi a copilului incomod de perspicace (scenariul evită abil clişeul unei neveste problematice, pe care o lasă blândă şi supusă), după care acţiunea evoluează pe coordonate atât fireşti cât şi originale, bine stăpânite de autor: omul nostru rămâne la Bucureşti, căutându-l disperat pe hoţ pe la toate casele de schimb valutar, se aciuează la o basarabeancă studentă la drept care-şi câştigă existenţa prostituându-se, îşi anunţă familia că a găsit provizoriu un job bun la Frankfurt, şi... neavând încotro, începe să practice şi el meseria şmenului... Urmărim, aşadar, traiectoria în foarfecă a protagonistului, care pe de o parte evoluează, dintr-un biet papagal pârlit spre un om tot mai sigur de sine şi mai bogat (economisind spre a acoperi paguba iniţială şi a finaliza proiectul cu Australia), iar pe de altă parte decade spre a deveni şi el un escroc lipsit de scrupule. Şi astfel ajungem la imensul rateu al filmului, structurat pe toată secţiunea sa finală...
Aşa cum era de aşteptat, conform regulilor de compoziţie dramaturgică, Emil al nostru îl reîntâlneşte la un moment dat pe pungaş (din păcate, printr-o soluţie cât se poate de neinspirată: pur şi simplu, tot pândind pe la exchange-uri, pân-la urmă-l vede); e ca-n viaţă, e firesc, e banal şi previzibil - când importanţa crucială a momentului ar fi presupus măcar un element interesant, fie şi doar speculând neaşteptat şi creator însăşi banalitatea... În fine, passons - căci în continuare, din fericire, scenariul îşi revine pentru un timp: Emil îl urmăreşte pe şmenar, năvăleşte peste el în casă, află că banii lui s-au dus de mult pe jocuri de cărţi, într-un acces de furie necontrolată îl ucide, şi nu se alege decât cu o servietă plină de şmenuri... Inevitabil, de la un moment dat, i se va lua urma şi va fi dat în urmărire generală - iar aici survine din nou o stângăcie de opţiune: într-adevăr, a procedat ca un ageamiu, şi-a lăsat amprentele peste tot (deşi nimic nu sugerează că acestea i s-ar fi prelevat vreodată în trecut) şi, desigur, e de presupus că a mai presărat o dâră întreagă de indicii. Era firesc să fie prins. Dar la fel de firesc ar fi fost şi ca ancheta să rămână în coadă de peşte - fiindcă, în principiu, lipseau înseşi indiciile de pornire, care să pună poliţia pe pista lui şi nu a altcuiva. Detaliile concrete nu ne interesează, întrucât nu avem de-a face cu un film poliţist - însă ar fi fost necesară măcar o sugestie probabilă; altminteri, rămâne într-o ceaţă neglijent de deasă, la nivelul informaţiilor, un plot decisiv pentru viaţa personajului.
Dar, passons şi peste asta - e doar o problemă de fineţe, nu de reguli bătute-n cuie. Mergem mai departe şi ajungem la momentul final, care în scenariu era scris astfel: Emil plăteşte drumul spre Australia pentru sine, nevastă şi copil, anunţându-i că din Germania, chipurile, a aranjat totul, urmând să ia acelaşi avion (el, la business class, astfel evitând întâlnirea pe drum), ajung la aeroport, trec de toate filtrele... şi, exact în autobuzul de îmbarcare, pe Emil îl recunoaşte un tip şmenuit de el la un moment dat! Scandal, încăierare, poliţie - şi protagonistul nostru e arestat la scara avionului, în timp ce soţia şi copilul, fără să bănuiască nimic, îşi iau zborul spre Australia.
Acesta era finalul, firesc şi rotund din toate punctele de vedere! Numai că - ce să vezi! În perioada de pregătire, regizorul şi actorul principal s-au ataşat atât de mult de personaj (şi, nu-i vorbă, Emil e în principiu un om OK, pe care doar jungla vieţii în România îl împinge pe calea hoţiei şi a crimei), încât s-au hotărât să-l ierte! Hodoronc-tronc, tocmai ei, s-au găsit să-l ierte şi să-i dea şansa unei vieţi luate de la capăt, cu familia-n Australia! Aşa că, în timpul incidentului de pe aeroport, ce se-ntâmplă? Fostul şmenuit îl zgâlţâie ca scos din minţi, iar de sub hainele lui Emil se împrăştie tot bănetul adunat acolo pentru sosirea la destinaţie - împrăştiat pe pistă de vântoasele Otopenilor, taman precum comoara din Sierra Madre. Lumea, zor-nevoie după dolari, busculadă, copilul, din avion, îl vede, îl recunoaşte, coboară şi fuge la el să-l îmbrăţişeze, Emil îl alungă brutal (cu o motivaţie rămasă total neclară!), dar demascatorul, încântat că şi-a scos pârleala din banii culeşi de pe jos, îl lasă-n pace şi doar agită sfidător un pumn de bancnote. Emil urcă în avion, Dorin aşijederea, bulversat şi necăjit, Ana e derutată şi amărâtă, şi avionul pleacă bine-mersi spre Australia. Punct şi de la capăt.
Ca atare, întregul incident îşi pierde sensul. Exact în punctul culminant, se întâmplă ceva în buclă închisă, pe cât de violent, tensionat şi spectaculos, pe atât de inutil. Ba mai mult, atitudinea auctorială devine de-a dreptul imorală - şi nu fiindcă Emil îl omorâse pe şmenar; aia, treacă-meargă, e genul de crimă pe care într-o structură epică de acest gen o putem accepta, la o adică. Dar, luni de zile, jefuise oameni nevinovaţi, inclusiv o pereche de bătrâni delicaţi, politicoşi şi creduli, care-şi vânduseră toată agoniseala de-o viaţă, ca să plece în Canada, la fiica lor (ca o culme a ironiei, după ce-i pradă, Emil iese din sediul băncii deghizat în Moş Crăciun!). Acea crimă merita s-o plătească, prin ricoşeu, cu sentinţa pentru omucidere - iar dimensiunile morale şi dramatice ale întregului film ar fi crescut exponenţial, cristalizate într-un final admirabil: el arestat în ultima clipă, primindu-şi o pedeapsă dureroasă şi pentru noi, spectatorii (prin ataşamentul care s-a format), dar în fond meritată (deşi nu demonstrativ şi moralizator, ci mult mai complex şi subtil), în timp ce familia decolează spre un viitor incert, fără să ştie că-şi lasă tatăl în urmă, cu cătuşe la mâini, atât de aproape şi atât de departe... Unde e, acum, acest final aşa de sfâşietor, frustrant, bogat atât în sensuri, cât şi în şanse de valorificare la nivelul imaginii? Din păcate, Nicolae Mărgineanu a preferat să-şi compromită şansa artistică, răpus de duioşia subiectivă. O greşeală de neiertat.
Altminteri, scenariul per ansamblu, dincolo de incontestabilele calităţi enunţate mai sus, prezintă şi unele hibe minore, printre care lipsa unor momente puternic marcate, care ar fi fost necesare - în primul rând, decizia lui Emil de a se apuca de şmen la rândul lui; pur şi simplu, de la un moment dat vedem că a început să-l practice. (Iar construirea unei asemenea secvenţe era strict necesară dramaturgic, ca mid-point secund, conjugat cu mid-pointul principal: crima - să nu uităm că Emil sfârşea prin a fi pedepsit pentru uciderea unui tâlhar, când adevărata lui crimă fusese aceea de a fi devenit la fel de rău ca respectivul, mai ales prin escrocarea cuplului de pensionari cumsecade; aceste două laturi paralele ale plotului ar fi trebuit să fie articulate laolaltă atât prin finalul scris de scenarist, cât şi la nivelul mid-pointului - cum am explicitat mai sus). Apoi, drumul degradării lui e simplu şi liniar - nu-l jalonează nici un punct dilematic, nici un prag moral de trecut... În general, povestea curge coerent, fluent, lin... chiar prea lin... Momentele de tensiune, fireşti în contextul faptelor (telefonul din care află că a fost căutat acasă pentru crimă, descinderea poliţiştilor la domiciliul lui Lili) sunt insuficient angrenate dramaturgic şi speculate stilistic.
Totuşi, e posibil şi ca, la fel ca în cazul finalului, să le fi atenuat regia - care, din păcate, nu mai e ce-a fost odată... Deşi, slavă Domnului, scutită de gafele din Logodnicii..., se pare că intervenţia regizorală a lui Nicolae Mărgineanu şi-a pierdut rezonanţa din filmele sale predecembriste - culminând cu admirabilele Ştefan Luchian şi Un bulgăre de humă, unde fiecare procedeu (secvenţă, mizanscenă, construcţie de personaj, relaţie dramatică, fragment narativ, compoziţie de cadru sau combinaţie plastică) avea o reverberaţie amplă, cu profunde tuşe lirice. Acum, totul parte să sune înfundat, lemnos, staţionar. Putem spune că scenariul e transpus pe peliculă corect, la un nivel principal, cu căderi în derizoriu pe alocuri, şi tresăriri sclipitoare în alte privinţe. Cel mai sever s-ar putea reproşa previzibilitatea omniprezentă, amplificată chiar şi faţă de scenariu: în clipa când îi vedem pe Emil şi Ana împachetând banii, ghicim că s-a zis cu ei (şi, amintindu-ne titlul, ştim şi cum); nici n-apucă Andi Vasluianu să deschidă gura, şi e clar că-l va şmenui pe omul nostru; n-apare bine Lili, că parc-o şi vedem ajutându-l pe Emil, ca o târfă cu suflet mare ca-n atâtea alte filme; degeaba sunt ei camaraderesc platonici, momentul trecerii la fapte pluteşte în aer; ba chiar, e de ajuns să se întrerupă amândoi din destuparea sticlei de şampanie, ca să anticipăm ejacularea precoce a acesteia, de la sine - în raport cu actul lor intim abia antamat.
Există şi o notă clară de didacticism, mai ales în primele secvenţe, dinaintea plecării la oraş - demonstraţia, intervenţia scutierilor, reportajul de la actualităţi (inclusiv, şi mai ales, ostentativul comentariu din off), toate arată efectiv cu degetul, silabisind. Deşi în continuare mai puţin deranjant, tonul explicit stăruie sinusoidal, cu răzvrătiri în punctele esenţiale - boschetarul care cerşeşte lângă telefonul public, sau ostentaţia de-o grosime aproape daneliuciană cu care 78,2% din personaje sunt puse, au n-au treabă, să vorbească numai cu "este multe". Şi altele, de aceeaşi factură.
Câştigă, în schimb, componenta dramatică - tensiunea şmenului iniţial, deşi cam facil rezolvată, se simte totuşi; iar în segmentul final, cu drumul spre Otopeni, trecerea prin filtre şi transferul la avion, Mărgineanu reuşeşte să creeze un suspense neaşteptat de palpabil. Se mai disting anumite porţiuni ale zonei umane - personajul principal, în banalitatea lui deliberată, e convingător şi ataşant; Lili, dincolo de toate stridenţele şi clişeele ei, are la rându-i substanţă sufletească şi scânteieri de umor - iar spaţiul mizerei sale cămăruţe 2x1 reuşeşte să schiţeze un univers personal, mai ales prin înghesuiala de pe minuscula măsuţă sărbătorească, de ziua ei. Dacă umorul, în genere, nimereşte cam pe-alături, duioşia şi omenia sunt mult mai bine aşezate în tiparele lor.
Contribuie la aceasta şi actorii - mai bine zis, partea pozitivă a garniturii: Cosmin Seleşi, în Emil, e surprinzător de adevărat şi consistent într-un personaj atât de întins (şi aprofundat), la opt ani după absolvire, marcaţi de şase roluri mult mai puţin semnificative; Aliona Munteanu o compune pe Lili cu aplomb, dezinvoltură şi haz - plus, din nefericire, paradoxalele îngroşări ale dulşelui grai, pe care şi l-a adus de-acasă (şi, probabil contând pe autenticitatea lui, s-a simţit îndreptăţită să apese prea mult pe pedala specificului basarabean). Merită mustrări severe totala sub-folosire a lui Andi Vasluianu, al cărui şmenar avea nevoie de o dezvoltare apreciabil mai amplă, în primul rând datorită influenţei sale decisive în poveste, cu ambele prilejuri când apare (ca hoţ, apoi ca victimă a crimei), dar şi din considerentul semi-subiectiv al palierului de aşteptare care s-a creat în relaţie cu talentatul nostru actor. Doru Ana, robust şi subtil ca de obicei, compune un plutonier de poliţie bonom-mârlan, simpatic întregit în ultima apariţie, când reiese că ştia mult mai multe decât dădea de bănuit, relevându-se drept un corupt bun la casa omului. Schiţe frumoase de portret compun Theodor Danetti şi Tatiana Iekel (bătrânii înşelaţi), iar Petre Pletosu, ca serviabil şofer de autocar internaţional, pune o binevenită pată de culoare. În rest, figuri necunoscute, false pân-la Dumnezeu (reportera de la poliţie, subofiţerii care năvălesc strigând "Unde-i criminalu'?!", diverşi ospătari, taximetrişti, trecători...) Nu rezolvă mare lucru, din păcate, nici copilul Patrik Petre, dresat cam rigid şi insuficient adus "în stare" înainte de a se da "motor". Vali Uritescu e Vali Uritescu (şi avea nevoie la rându-i de mai mult, cel puţin ca pondere, dacă nu şi ca întindere), iar Coca Bloos, în tandem cu el, pur şi simplu se pierde în peisaj - ce-i drept, şi cu contribuţia aşa-zisului operator Marian Sârbuşcă; când va învăţa el să filmeze actorii ţinând seama că-s vii, nu ca pe nişte statui văzute din spate, promit să dau de băut. Acelaşi Sârbuşcă încă mai are de învăţat să-şi aleagă focalele în funcţie de conţinutul cadrului, să citească mai sensibil fizionomia şi mimica, să renunţe la băile de lumină nejustificate, să expună corect, să pună sharfful şi, când e nesigur de ceva, să-l întrebe pe cameraman ce şi cum. De mirare că un fost operator ca Mărgineanu acceptă la cameră un non-operator ca Sârbuşcă - mai ales că şi-a adus o contribuţie deloc neglijabilă la fatidicii Logodnici...
Nu-mi amintesc nimic despre muzica lui Petru Mărgineanu - ceea ce, cum spunea Strauss, e cel mai mare compliment care i se poate aduce unui compozitor, de vreme ce partitura trebuie să creeze o simbioză cu întregul organică şi discretă până la autoestompare. Pe acelaşi principiu, combinând absenţa oricăror cascadorii de montaj cu acea creştere densă de suspense pe care am menţionat-o deja, înţeleg că şi Nita Chivulescu şi-a făcut datoria aşa cum o ştim, cu tăieturile ei precise şi subtile. Nimic special de spus despre decoruri (Nicolae Resteanu), costume (Ina Isbăşescu) şi sunet (Vadim Staver şi Călin Potcoavă), aşa că putem fi optimişti, postulând că "no news is good news".
Sper ca aceleaşi "good news" să se repete şi apropo de Nicolae Mărgineanu - care, chiar dacă nu va mai fi niciodată acelaşi din Întoarcerea din iad, Pădureanca sau Flăcări pe comori, ar trebui să mai aibă resurse măcar ca bun povestitor în imagini. Merită.
14-15 octombrie, 2008
Bucureşti, România
M-am bucurat sincer constatând că, după lamentabilul eşec cu Logodnicii din America, Nicolae Mărgineanu îşi revine parţial, dar lăudabil, spre nivelul cu care ne obişnuise pe vremuri. Schimb valutar este nu numai un film sincer despre o dramă umană din realitatea noastră imediată, accesibil şi tuşant pentru majoritatea categoriilor de spectatori, ci şi o poveste de suspense croşetată într-un stil amintind de admirabilul debut al autorului, cu policierul Un om în loden, ale cărei calităţi şi efecte se îmbină relativ echilibrat, în toate compartimentele de creaţie.
Ce-i drept, lucrurile demarează promiţător încă din scenariu, dezvoltat de Tudor Voican dintr-un proiect nefinalizat al regretatului Cătălin Cocriş. Voican, un profesionist care ştie cu ce se mănâncă dramaturgia de film - Binecuvântată fii, închisoare, California Dreamin' (nesfârşit) şi o serie de scurt-metraje - pornind de la unul dintre cele mai banalizate delicte din România de-acu' vreo zece ani (ce poate însemna şmenul pentru viaţa unei victime?), construieşte din start o premisă scenaristică solidă şi ofertantă: Dacă un om oarecare, rămas şomer, îşi vinde casa, maşina, mobila, pe scurt tot avutul, ca să plece cu familia în Australia? Dar dacă, la Bucureşti, un şmenar îi ia toţi banii? Acest nucleu potenţial e îmbogăţit de existenţa socrului exasperant de cicălitor şi a copilului incomod de perspicace (scenariul evită abil clişeul unei neveste problematice, pe care o lasă blândă şi supusă), după care acţiunea evoluează pe coordonate atât fireşti cât şi originale, bine stăpânite de autor: omul nostru rămâne la Bucureşti, căutându-l disperat pe hoţ pe la toate casele de schimb valutar, se aciuează la o basarabeancă studentă la drept care-şi câştigă existenţa prostituându-se, îşi anunţă familia că a găsit provizoriu un job bun la Frankfurt, şi... neavând încotro, începe să practice şi el meseria şmenului... Urmărim, aşadar, traiectoria în foarfecă a protagonistului, care pe de o parte evoluează, dintr-un biet papagal pârlit spre un om tot mai sigur de sine şi mai bogat (economisind spre a acoperi paguba iniţială şi a finaliza proiectul cu Australia), iar pe de altă parte decade spre a deveni şi el un escroc lipsit de scrupule. Şi astfel ajungem la imensul rateu al filmului, structurat pe toată secţiunea sa finală...
Aşa cum era de aşteptat, conform regulilor de compoziţie dramaturgică, Emil al nostru îl reîntâlneşte la un moment dat pe pungaş (din păcate, printr-o soluţie cât se poate de neinspirată: pur şi simplu, tot pândind pe la exchange-uri, pân-la urmă-l vede); e ca-n viaţă, e firesc, e banal şi previzibil - când importanţa crucială a momentului ar fi presupus măcar un element interesant, fie şi doar speculând neaşteptat şi creator însăşi banalitatea... În fine, passons - căci în continuare, din fericire, scenariul îşi revine pentru un timp: Emil îl urmăreşte pe şmenar, năvăleşte peste el în casă, află că banii lui s-au dus de mult pe jocuri de cărţi, într-un acces de furie necontrolată îl ucide, şi nu se alege decât cu o servietă plină de şmenuri... Inevitabil, de la un moment dat, i se va lua urma şi va fi dat în urmărire generală - iar aici survine din nou o stângăcie de opţiune: într-adevăr, a procedat ca un ageamiu, şi-a lăsat amprentele peste tot (deşi nimic nu sugerează că acestea i s-ar fi prelevat vreodată în trecut) şi, desigur, e de presupus că a mai presărat o dâră întreagă de indicii. Era firesc să fie prins. Dar la fel de firesc ar fi fost şi ca ancheta să rămână în coadă de peşte - fiindcă, în principiu, lipseau înseşi indiciile de pornire, care să pună poliţia pe pista lui şi nu a altcuiva. Detaliile concrete nu ne interesează, întrucât nu avem de-a face cu un film poliţist - însă ar fi fost necesară măcar o sugestie probabilă; altminteri, rămâne într-o ceaţă neglijent de deasă, la nivelul informaţiilor, un plot decisiv pentru viaţa personajului.
Dar, passons şi peste asta - e doar o problemă de fineţe, nu de reguli bătute-n cuie. Mergem mai departe şi ajungem la momentul final, care în scenariu era scris astfel: Emil plăteşte drumul spre Australia pentru sine, nevastă şi copil, anunţându-i că din Germania, chipurile, a aranjat totul, urmând să ia acelaşi avion (el, la business class, astfel evitând întâlnirea pe drum), ajung la aeroport, trec de toate filtrele... şi, exact în autobuzul de îmbarcare, pe Emil îl recunoaşte un tip şmenuit de el la un moment dat! Scandal, încăierare, poliţie - şi protagonistul nostru e arestat la scara avionului, în timp ce soţia şi copilul, fără să bănuiască nimic, îşi iau zborul spre Australia.
Acesta era finalul, firesc şi rotund din toate punctele de vedere! Numai că - ce să vezi! În perioada de pregătire, regizorul şi actorul principal s-au ataşat atât de mult de personaj (şi, nu-i vorbă, Emil e în principiu un om OK, pe care doar jungla vieţii în România îl împinge pe calea hoţiei şi a crimei), încât s-au hotărât să-l ierte! Hodoronc-tronc, tocmai ei, s-au găsit să-l ierte şi să-i dea şansa unei vieţi luate de la capăt, cu familia-n Australia! Aşa că, în timpul incidentului de pe aeroport, ce se-ntâmplă? Fostul şmenuit îl zgâlţâie ca scos din minţi, iar de sub hainele lui Emil se împrăştie tot bănetul adunat acolo pentru sosirea la destinaţie - împrăştiat pe pistă de vântoasele Otopenilor, taman precum comoara din Sierra Madre. Lumea, zor-nevoie după dolari, busculadă, copilul, din avion, îl vede, îl recunoaşte, coboară şi fuge la el să-l îmbrăţişeze, Emil îl alungă brutal (cu o motivaţie rămasă total neclară!), dar demascatorul, încântat că şi-a scos pârleala din banii culeşi de pe jos, îl lasă-n pace şi doar agită sfidător un pumn de bancnote. Emil urcă în avion, Dorin aşijederea, bulversat şi necăjit, Ana e derutată şi amărâtă, şi avionul pleacă bine-mersi spre Australia. Punct şi de la capăt.
Ca atare, întregul incident îşi pierde sensul. Exact în punctul culminant, se întâmplă ceva în buclă închisă, pe cât de violent, tensionat şi spectaculos, pe atât de inutil. Ba mai mult, atitudinea auctorială devine de-a dreptul imorală - şi nu fiindcă Emil îl omorâse pe şmenar; aia, treacă-meargă, e genul de crimă pe care într-o structură epică de acest gen o putem accepta, la o adică. Dar, luni de zile, jefuise oameni nevinovaţi, inclusiv o pereche de bătrâni delicaţi, politicoşi şi creduli, care-şi vânduseră toată agoniseala de-o viaţă, ca să plece în Canada, la fiica lor (ca o culme a ironiei, după ce-i pradă, Emil iese din sediul băncii deghizat în Moş Crăciun!). Acea crimă merita s-o plătească, prin ricoşeu, cu sentinţa pentru omucidere - iar dimensiunile morale şi dramatice ale întregului film ar fi crescut exponenţial, cristalizate într-un final admirabil: el arestat în ultima clipă, primindu-şi o pedeapsă dureroasă şi pentru noi, spectatorii (prin ataşamentul care s-a format), dar în fond meritată (deşi nu demonstrativ şi moralizator, ci mult mai complex şi subtil), în timp ce familia decolează spre un viitor incert, fără să ştie că-şi lasă tatăl în urmă, cu cătuşe la mâini, atât de aproape şi atât de departe... Unde e, acum, acest final aşa de sfâşietor, frustrant, bogat atât în sensuri, cât şi în şanse de valorificare la nivelul imaginii? Din păcate, Nicolae Mărgineanu a preferat să-şi compromită şansa artistică, răpus de duioşia subiectivă. O greşeală de neiertat.
Altminteri, scenariul per ansamblu, dincolo de incontestabilele calităţi enunţate mai sus, prezintă şi unele hibe minore, printre care lipsa unor momente puternic marcate, care ar fi fost necesare - în primul rând, decizia lui Emil de a se apuca de şmen la rândul lui; pur şi simplu, de la un moment dat vedem că a început să-l practice. (Iar construirea unei asemenea secvenţe era strict necesară dramaturgic, ca mid-point secund, conjugat cu mid-pointul principal: crima - să nu uităm că Emil sfârşea prin a fi pedepsit pentru uciderea unui tâlhar, când adevărata lui crimă fusese aceea de a fi devenit la fel de rău ca respectivul, mai ales prin escrocarea cuplului de pensionari cumsecade; aceste două laturi paralele ale plotului ar fi trebuit să fie articulate laolaltă atât prin finalul scris de scenarist, cât şi la nivelul mid-pointului - cum am explicitat mai sus). Apoi, drumul degradării lui e simplu şi liniar - nu-l jalonează nici un punct dilematic, nici un prag moral de trecut... În general, povestea curge coerent, fluent, lin... chiar prea lin... Momentele de tensiune, fireşti în contextul faptelor (telefonul din care află că a fost căutat acasă pentru crimă, descinderea poliţiştilor la domiciliul lui Lili) sunt insuficient angrenate dramaturgic şi speculate stilistic.
Totuşi, e posibil şi ca, la fel ca în cazul finalului, să le fi atenuat regia - care, din păcate, nu mai e ce-a fost odată... Deşi, slavă Domnului, scutită de gafele din Logodnicii..., se pare că intervenţia regizorală a lui Nicolae Mărgineanu şi-a pierdut rezonanţa din filmele sale predecembriste - culminând cu admirabilele Ştefan Luchian şi Un bulgăre de humă, unde fiecare procedeu (secvenţă, mizanscenă, construcţie de personaj, relaţie dramatică, fragment narativ, compoziţie de cadru sau combinaţie plastică) avea o reverberaţie amplă, cu profunde tuşe lirice. Acum, totul parte să sune înfundat, lemnos, staţionar. Putem spune că scenariul e transpus pe peliculă corect, la un nivel principal, cu căderi în derizoriu pe alocuri, şi tresăriri sclipitoare în alte privinţe. Cel mai sever s-ar putea reproşa previzibilitatea omniprezentă, amplificată chiar şi faţă de scenariu: în clipa când îi vedem pe Emil şi Ana împachetând banii, ghicim că s-a zis cu ei (şi, amintindu-ne titlul, ştim şi cum); nici n-apucă Andi Vasluianu să deschidă gura, şi e clar că-l va şmenui pe omul nostru; n-apare bine Lili, că parc-o şi vedem ajutându-l pe Emil, ca o târfă cu suflet mare ca-n atâtea alte filme; degeaba sunt ei camaraderesc platonici, momentul trecerii la fapte pluteşte în aer; ba chiar, e de ajuns să se întrerupă amândoi din destuparea sticlei de şampanie, ca să anticipăm ejacularea precoce a acesteia, de la sine - în raport cu actul lor intim abia antamat.
Există şi o notă clară de didacticism, mai ales în primele secvenţe, dinaintea plecării la oraş - demonstraţia, intervenţia scutierilor, reportajul de la actualităţi (inclusiv, şi mai ales, ostentativul comentariu din off), toate arată efectiv cu degetul, silabisind. Deşi în continuare mai puţin deranjant, tonul explicit stăruie sinusoidal, cu răzvrătiri în punctele esenţiale - boschetarul care cerşeşte lângă telefonul public, sau ostentaţia de-o grosime aproape daneliuciană cu care 78,2% din personaje sunt puse, au n-au treabă, să vorbească numai cu "este multe". Şi altele, de aceeaşi factură.
Câştigă, în schimb, componenta dramatică - tensiunea şmenului iniţial, deşi cam facil rezolvată, se simte totuşi; iar în segmentul final, cu drumul spre Otopeni, trecerea prin filtre şi transferul la avion, Mărgineanu reuşeşte să creeze un suspense neaşteptat de palpabil. Se mai disting anumite porţiuni ale zonei umane - personajul principal, în banalitatea lui deliberată, e convingător şi ataşant; Lili, dincolo de toate stridenţele şi clişeele ei, are la rându-i substanţă sufletească şi scânteieri de umor - iar spaţiul mizerei sale cămăruţe 2x1 reuşeşte să schiţeze un univers personal, mai ales prin înghesuiala de pe minuscula măsuţă sărbătorească, de ziua ei. Dacă umorul, în genere, nimereşte cam pe-alături, duioşia şi omenia sunt mult mai bine aşezate în tiparele lor.
Contribuie la aceasta şi actorii - mai bine zis, partea pozitivă a garniturii: Cosmin Seleşi, în Emil, e surprinzător de adevărat şi consistent într-un personaj atât de întins (şi aprofundat), la opt ani după absolvire, marcaţi de şase roluri mult mai puţin semnificative; Aliona Munteanu o compune pe Lili cu aplomb, dezinvoltură şi haz - plus, din nefericire, paradoxalele îngroşări ale dulşelui grai, pe care şi l-a adus de-acasă (şi, probabil contând pe autenticitatea lui, s-a simţit îndreptăţită să apese prea mult pe pedala specificului basarabean). Merită mustrări severe totala sub-folosire a lui Andi Vasluianu, al cărui şmenar avea nevoie de o dezvoltare apreciabil mai amplă, în primul rând datorită influenţei sale decisive în poveste, cu ambele prilejuri când apare (ca hoţ, apoi ca victimă a crimei), dar şi din considerentul semi-subiectiv al palierului de aşteptare care s-a creat în relaţie cu talentatul nostru actor. Doru Ana, robust şi subtil ca de obicei, compune un plutonier de poliţie bonom-mârlan, simpatic întregit în ultima apariţie, când reiese că ştia mult mai multe decât dădea de bănuit, relevându-se drept un corupt bun la casa omului. Schiţe frumoase de portret compun Theodor Danetti şi Tatiana Iekel (bătrânii înşelaţi), iar Petre Pletosu, ca serviabil şofer de autocar internaţional, pune o binevenită pată de culoare. În rest, figuri necunoscute, false pân-la Dumnezeu (reportera de la poliţie, subofiţerii care năvălesc strigând "Unde-i criminalu'?!", diverşi ospătari, taximetrişti, trecători...) Nu rezolvă mare lucru, din păcate, nici copilul Patrik Petre, dresat cam rigid şi insuficient adus "în stare" înainte de a se da "motor". Vali Uritescu e Vali Uritescu (şi avea nevoie la rându-i de mai mult, cel puţin ca pondere, dacă nu şi ca întindere), iar Coca Bloos, în tandem cu el, pur şi simplu se pierde în peisaj - ce-i drept, şi cu contribuţia aşa-zisului operator Marian Sârbuşcă; când va învăţa el să filmeze actorii ţinând seama că-s vii, nu ca pe nişte statui văzute din spate, promit să dau de băut. Acelaşi Sârbuşcă încă mai are de învăţat să-şi aleagă focalele în funcţie de conţinutul cadrului, să citească mai sensibil fizionomia şi mimica, să renunţe la băile de lumină nejustificate, să expună corect, să pună sharfful şi, când e nesigur de ceva, să-l întrebe pe cameraman ce şi cum. De mirare că un fost operator ca Mărgineanu acceptă la cameră un non-operator ca Sârbuşcă - mai ales că şi-a adus o contribuţie deloc neglijabilă la fatidicii Logodnici...
Nu-mi amintesc nimic despre muzica lui Petru Mărgineanu - ceea ce, cum spunea Strauss, e cel mai mare compliment care i se poate aduce unui compozitor, de vreme ce partitura trebuie să creeze o simbioză cu întregul organică şi discretă până la autoestompare. Pe acelaşi principiu, combinând absenţa oricăror cascadorii de montaj cu acea creştere densă de suspense pe care am menţionat-o deja, înţeleg că şi Nita Chivulescu şi-a făcut datoria aşa cum o ştim, cu tăieturile ei precise şi subtile. Nimic special de spus despre decoruri (Nicolae Resteanu), costume (Ina Isbăşescu) şi sunet (Vadim Staver şi Călin Potcoavă), aşa că putem fi optimişti, postulând că "no news is good news".
Sper ca aceleaşi "good news" să se repete şi apropo de Nicolae Mărgineanu - care, chiar dacă nu va mai fi niciodată acelaşi din Întoarcerea din iad, Pădureanca sau Flăcări pe comori, ar trebui să mai aibă resurse măcar ca bun povestitor în imagini. Merită.
14-15 octombrie, 2008
Bucureşti, România
1 comentariu
- Gâlşavî pi şer sau Lotrii di bişicletiiIpu [membru], 11.05.2009, 22:30
Scenariul este adaptat după un binecunoscut hit postbelic. Un bărbat însurat şi cu copil vinde tot ce are, iar cu banii obţinuţi... Pentru oricine a văzut capodopera marelui Vittorio De Sica, e limpede, înca de la scena declanşatoare a dramei eroului Mărgineanului, că şi el va sfârşi prin a deveni un infractor şi că va ajunge să fie pus sub acuzare.
In ceea ce priveşte echilibrul dintre crimă şi pedeapsă, nu numai Schimb valutar păcătuieşte grav; şi alte pelicule recente, ca de pildă 4 săptămâni..., îi lasă nepedepsiţi pe infractori. Cel puţin în cazul de faţă există speranţa că infractorul nu se va putea ascunde la nesfârşit şi că el va fi în cele din urmă prins şi judecat. Pe lângă declarata "simpatie" faţă de erou, realizatorul a vrut poate să evite un deznodământ previzibil, deznodământul standard al unei asemenea poveşti. Să nu uităm că şi De Sica îl eliberează pe eroul său după ce acesta pierde bicicleta furată, cum şi eroul Mărgineanului pierde în final toţi banii obţinuţi prin înşelăciune, nerămânându-i decât speranţa unei noi vieţi de fericire obţinută prin muncă.
Din punct de vedere moral şi educativ, regizorul este acoperit, prin sublinierea culpei celui păgubit "nu infractorul este inteligent, ci înşelatul este prea credul" spune ofiţerul de poliţie. Niciuna dintre victimele eroului nu pierde atât de mult cât a pierdut el însuşi. Până şi cei doi bătrâni au viitorul asigurat de către rudele din Canada. Ei nu urmează să-şi asigure traiul din banii pe care îi pierd.
Resurse
Alte articole de Pitbull (Mihnea Columbeanu)Alte articole
Schimb de indulgenţe la marginea tranziţiei - Schimb valutar, Ileana Bîrsan Naivitatea la români - Schimb valutar, Andreea Chiriac Hentea Realism subţire - Schimb valutar, Andrei Gorzo Decent - Schimb valutar, Lucian MaierSCRIEŢI LA LITERNET
Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.
PUBLICITATE
© 2001-2012 Asociaţia LiterNet®. Toate drepturile rezervate
Design: Bogdan Gheorghe
Publicitate: Web Hosting | Vremea