Spectacular fără inefabil - Hellboy II: The Golden Army

Merită să vedeţi noua dezlănţuire de fantezie imagistică a adorabilului nebun de del Toro, cu condiţia de a nu vă duce ca la pomul lăudat. Nu încape nici o îndoială că anii de trudă pe tărâmurile horror-fantastice şi-au pus pecetea, chiar şi la nivelul cvasi-perfectului El laberinto del fauno - a cărui splendoare artistică transcende până şi scabroasa propagandă comunistă. Aceeaşi păsărică politică de extrema stângă, în ochişorii căreia Franco era "fascist" şi naziştii nu pot fi decât da bad guyz, le-a plasat celor din urmă în braţe un drăcuşor inocent care, smuls din labele lor jegoase, devine un apărător al the good side of the force. Din fericire, Hellboy (2004) scăpa de tezism cu ajutorul umorului, ceea ce i-a creat şi o oarecare popularitate.

Iar de la popularitate la sequel nu-i decât un pas. Revenind la dragostea... nu dintâi, ci de-acum patru ani, Guillermo del Toro îşi dă frâu liber imaginaţiei în materie de teme, idei şi făpturi magice - iar la nivelul dramaturgiei şi a structurii (preluată după benzile desenate ale lui Mike Mignola) pică-n cele mai banalizate formule. Hodoronc tronc, elfilor d'au delà li se năzare să ne cucerească puţin, dând năvală-n lumea noastră călare pe-o armată de robotoizi din aur cu-o anima de foc într-înşii - spre a cărei înfocată animare trebuie să se încropească la loc o coroană ruptă-n trei. Noroc cu super-secreta şi supra-C.I.A. Agenţie de Apărare Paranormală (sau cam aşa ceva), care are-n dotare draci, pirokinezici, amfibieni, ectoplasme ambulante şi alte bâzdâgănii cu super-puteri, temperamente inflamabile, orgolii imbatabile şi maniere din cele mai distinse, ca să-l oprească pe mizerabilul Prinţ Nuada, căruia degeaba-i tot zice geamănă-sa monozigotă Nuala că nu-i frumos ce face.

Deşi de-o cuminţenie compoziţională de-a dreptul matematică, scenariul lui del Toro e formulaic pân-la Doamne-Doamne. Că preia ad-litteram morfologia basmului (chiar din moşi-strămoşi, de dinainte de Propp) nu-i rău - dar nici din cale-afară de bine, câtă vreme n-o îmbogăţeşte cu nimic, până la limita unei previzibilităţi atât de plicticoase, încât pe treimea mediană a filmului (taman când la carte scrie că trebuie să crească inexorabil tensiunea), începe să-ţi umble mintea creanga, aşteptând cu nerăbdare uşor iritată dezlănţuirea finală. Care dezlănţuire e foarte frumos filmată, nimic de zis. Armata de Aur (oricum incomparabil mai inspirată decât cohortele de teracotă din neprivibilul Mummy 3) umple frumos decorul halucinant al cazărmii-sanctuar subterane, şi se mişcă absolut spectacular - secvenţe-rapel: când ectoplasmaticul Johann Krauss, vărsându-se din scafandru-i morfator, ia în posesie un războinic-de-aur şi le-o trage celorlalţi, sau când bucăţile de armuri sfărâmate încep să fojgăie grabnic ca gândacii de bucătărie, reconstituindu-şi luptătorii ce păruseră spulberarisiţi definitiv şi iremediabil.

Se mai remarcă uriaşul acva-plăntos care face prăpăd prin New York - inclusiv tuşa ecologistă ("dacă-l distrugi, eşti de neiertat, căci e ultimul din specia lui!") pe care, din păcate, nu ştim cum s-o luăm: în serios, sau la mişto? Deja menţionatul Krauss e un alt personaj inspirat şi hazliu, cu toate marotele lui germanice şi replica finală: "Să-mi sugi schwanshtuckerul ectoplasmic", rostită de vocea lui Seth MacFarlane (pe mobilitatea corporală a lui James Dodd, pitit în costum), dar caimacul îl iau Abe Sapien, Şambelanul şi Îngerul Morţii, toţi trei întruchipaţi de acelaşi versatil Doug Jones, care acum doi ani a fost Faunul şi Omul Palid (totuşi, nu putem să ne întrebăm: ce-o să se facă del Toro când lumea se va sătura de monştri filiform-coregrafici fără nas şi bărbie, şi cu ochii puşi te miri pe unde - în palme la Omul Palid, pe aripi la Îngerul Morţii; va avea atâta minte să inventeze şi altceva, sau o s-o ţină tot aşa pân-la loc comanda?).

Dau chix, din păcate, tocmai eroii principali: Liz Sherman (Selma Blair), cea focoasă la propriu şi inexpresivă la şi mai propriu, amintind prin falsitatea ei de Fantastic Four (reţinând că seria Hellboy are ambiţia unui nivel oleacă mai răsăriţel decât pulpismele Marvel), şi însuşi Hellboiu', a cărui butucănoşenie voită transpare şi extra-artistic, în masca (facială, pectorală şi codală) greoaie şi neinspirată compusă de Orso Balla şi echipa sa de treizeci şi patru de machiori, coafori şi prosteticieni. Nici interpretarea lui Ron Perlman nu ne dă pe spate (mă rog, nici nu prea are cu ce, omul fiind nu atât un maestru, cât mai degrabă un maistru al rolurilor ieftine, vocilor din off şi replicilor de joc video); aici, e rigid, cu chipul fixat în mereu aceeaşi expresie diabolic-duios-siktirită, dominată nefericit de cioturile pilite ale coarnelor, nepermis de mari pentru două apendice faciale care nu fac nimic, niciodată. Noroc cu gemenii Nuada/Nuala (Luke Gross şi Anna Walton), care compun un elf rău şi-o elfă bună cât de cât expresivi şi credibili - deşi soluţia finală a surioarei se ghiceşte încă de când aflăm că-s univitelini (cu toate empatiile, simpatiile, telepatiile şi thanatopatiile pe care le presupune ist statut).

Din întreg de mai susul cumul savant de sclipiri şi băltiri, se distinge cel mai gravid (că "pregnant" sună ca dracu') reţeta deja exploatată până la saţietate a coexistenţei dintre fantasmagorii şi prozaicul socio-politicotidian de parc-ar fi cel mai firesc lucru. La super-eroii Marvel e de acceptat - face parte din convenţie. La Hancock era de tolerat - făcea parte din contraconvenţie. Dar dacă o singură dată mai văd un ciclop, gozdillă sau vestală de pe Ganymede dând interviuri live la CNN, vă promit că mă duc la ei şi-i bat. Numai să-mi dea viză.

14 octombrie, 2008, h. 02:00-03:04
Bucureşti, România

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.