Rezultată din obsesiile infiltrate adânc în copilăria scriitoarei Jeanne DuPrau (în anii '50, când pericolul atomic era clamat cu insistenţă), cartea City of Ember, scrisă în anii '80 şi ecranizată acum de Gil Kenan, construieşte o lume distopică, o rămăşită a unui fost oraş luminat feeric, ale cărui resurse sunt aproape de epuizare şi ai cărui locuitori contemplă (apatici şi supuşi prin minciună de un primar corupt) începutul sfârşitului.
Dincolo de evidenţa mesajului ecologist (categoric, vor urma tot mai multe în viitorul apropiat), filmul e remarcabil prin scenografie şi prin costumele - desenate de legendara Ruth Myers - care sugerează resemnarea mult mai plastic decât o fac eroii înşişi. Regizorul Gil Kenan, care ne-a delectat acum doi ani cu ritmatul şi ingeniosul Monster House - produs de Robert Zemeckis şi Steven Spielberg şi nominalizat la Oscar la categoria cel mai bun film de animaţie - a vrut ca oraşul în sine să fie personajul principal şi şi-a atins scopul.
Din păcate, ceea ce filmul îşi găseşte destul de greu este suspansul. Eroii - Lina şi Doon -, doi adolescenţi care depistează singura cale de salvare a oraşului, au la îndemână numeroase indicii, coduri, trape, robinete, scări şi uşiţe care se cer descoperite, însă nu uzează de ele mai deloc, mulţumindu-se să învârtă la nesfârşit în mână o hartă şi-aşa uzată, pe care o despachetează cu o repezeală permanent dătătoare de fiori. Indiciile vin automat şi plat, fără doza de mister care reprezintă farmecul principal al unor astfel de poveşti. Însă această neexploatare a surprizei - unul dintre elementele cheie ale basmului - este compensată de căldura şi naturaleţea interpreţilor. Harry Treadaway, pe care l-am văzut recent într-un film de cu totul altă factură (excepţionalul Control, al lui Anton Corbijn) şi foarte talentata Saoirse Ronan (singura prezenţă feminină reuşită din sălciul Atonement), fiica actorului Paul Ronan, al cărei prenume irlandez dificil de pronunţat simbolizează libertatea, reuşesc să fie foarte convingători, investindu-i pe cei doi adolescenţi cu mult mai multă autenticitate decât le oferea iniţial scenariul.
Totuşi, cele mai reuşite prezenţe vin tot din partea "veteranilor". Tim Robbins este excelent în rolul tatălui lui Doon, un inventator dezolat de propria frică de-a părăsi oraşul la timp, Bill Murray are un şarm straniu în rolul primarului odios care îşi privează concetăţenii de mâncare, libertate, lumină şi adevăr, iar Martin Landau salvează ce poate din partitura micuţă a unui mecanic somnolent şi redus la tăcere de frica ce a pus stăpânire pe oraş.
Inegal narativ, dar fermecător vizual, filmul reuşeşte să se lege treptat, evitând categoric capcana imensă a unei poveşti tributare unei singure idei goluţe, completate de multă apă chioară (cum se întâmpla în cazul celor două malformaţii cu ajutorul cărora Kevin Costner şi-a dinamitat singur cariera: Waterworld şi The Postman, înspre care acest City of Ember ameninţa să vireze periculos la un moment dat). Din fericire, filmul îşi găseşte în cele din urmă tonul adecvat, reuşind să fie mult mai mult decât fragmentarul, obositul şi plicticosul The Chronicles of Narnia (ca să ne menţinem în zona filmului fantastic) şi să recupereze ceva din magia pe care spectatorul de azi - mult mai exigent de când cu trilogia Lord of the Rings & Comp. - o aşteaptă de la o poveste de asemenea tip.
City of Ember / Ember - Oraşul din adâncuri
Producţie SUA, 2008.
Regia: Gil Kenan.
Cu: Bill Murray, Tim Robbins, Saoirse Ronan, Harry Treadaway, Martin Landau, Marianne Jean-Baptiste, Toby Jones, Mary Kay Place.