Astă-vară, pe un canal de televiziune franţuzesc, am văzut un film - un documentar artistic de aproape două ore - despre viaţa reginei Maria Antoaneta, care, zicea comentariul, continuă să fascineze (şi regina, şi viaţa ei) publicul larg în mai mare măsură decît personalitatea şi biografia unor figuri aparent mai "ofertante", precum Napoleon Bonaparte, Hitler sau Stalin. Poate (asta zic eu) pentru că publicul larg e format preponderent din femei; poate pentru că, spre deosebire de ceilalţi pretendenţi la interesul veşnic al umanităţii, controversata suverană a avut parte de un sfîrşit violent şi spectaculos - nu sînt prea mulţi regii care să-şi fi încheiat domnia pe eşafod; poate pentru că faptele şi acţiunile Mariei Antoaneta (ses faits et gestes - ca să folosesc expresia consacrată din limba ei de adopţie), învăluite, cele mai multe, într-o aură de mister, de extravaganţă sau de romantism, continuă să suscite, la două sute şi mai bine de ani de la moartea reginei, dispute, cîteodată, vehemente.
Nu voi povesti acum filmul; mă limitez să "extrag" din el un scurt episod vorbind despre un lucru pe care realizatorii l-au pus în evidenţă ca pe un amănunt insolit, fără a se opri totuşi prea mult asupra lui. La Micul Trianon, palatul de lîngă Paris unde îi plăcea să se retragă şi de a cărui decorare se ocupase personal, regina avea o sală de teatru, perfect utilată, pe care o frecventa nu numai ca spectatoare - amuzament obişnuit al multor capete încoronate -, ci şi ca... actriţă. Aici dădea adesea spectacole, pentru un auditoriu restrîns şi ales cu grijă (nu se obişnuia ca persoanele de sînge regal să urce pe scenă ca interpreţi), nu atît de ea, cît de serviciul de PR - cum am spune acum - al regatului, care era în acelaşi timp şi un (mai mult sau mai puţin discret) serviciu de contraspionaj. Dacă ar fi fost după ea, Maria Antoaneta ar fi apărut fără ezitare, pare-se, pe scenele publice. Printre cele mai aplaudate roluri pe care le-a jucat - şi unul dintre ultimele - s-a numărat acela al Suzanei din Nunta lui Figaro de Beaumarchais, ceasornicar (şi, după unii, agent secret) al Curţii lui Ludovic al XVI-lea. Faptul că, potrivit tradiţiei, piesa lui Beaumarchais a contribuit substanţial la înflăcărarea maselor de parizieni care aveau să ia cu asalt Bastilia şi să declanşeze, astfel, Revoluţia de la 1789 - revoluţie în care Maria Antoaneta şi-a pierdut, la propriu, capul -, este una dintre cele mai bine fasonate ironii ale istoriei. Are aerul unei farse perfect puse la punct.
Desigur, ceea ce interesează, din punctul nostru de vedere, în această întîmplare este, conceptualizînd, relaţia dintre teatru (artă, în general) şi putere: o relaţie veche de cînd lumea şi, la fel ca lumea, complicată. După cum se ştie, exemplele de conducători politici sensibili la farmecele muzelor sînt numeroase şi ilustre; tot aşa, exemplele de artişti îmbătaţi de aerul tare al înălţimilor mundane şi mondene. Cupluri precum Elisabeta I a Angliei - Shakespeare, Ludovic al XIV-lea - Molière, Frederic cel Mare (al Prusiei) - Voltaire, Rudolf al II-lea (al Germaniei) - Wagner, Hitler - Gustaf Gründgens sau Stalin - Bulgakov, ca să le amintesc doar pe cele mai celebre, au iscat nu numai minunarea, cînd mai complice, cînd mai scandalizată, a semenilor fiecăruia dintre termenii componenţi ai perechii, ci şi - ulterior - opere de artă (romane, filme, piese) încercînd să lumineze "dinăuntru" chestiunea şi să tragă concluzii moralizatoare. Neîndoielnic, indiferent de identitatea protagoniştilor, relaţia ca atare avea o componentă masivă de... - cum să-i zic? - exploatare a avantajului reciproc. Dinspre partea artistului, lucrurile par clare: protecţia suveranului, garantînd siguranţa zilei de mîine în privinţa mijloacelor de subzistenţă, dar - în cel puţin aceeaşi proporţie - şi în privinţa libertăţii de creaţie şi de expresie, era un bun atît de preţios încît putea justifica unele neînsemnate (în perspectivă cosmică, mai ales) compromisuri: introducerea în text a unor pasaje conţinînd elogii la adresa puternicului respectiv, acceptarea unor funcţii administrative menite să "cauţioneze" regimul ş.a.m.d. Mai puţin limpede reiese profitul imediat al omului politic; e greu de închipuit că un rege sau un tiran duce lipsă de lăudători. Probabil, intuiţia valorii reale a "supusului" şi, implicit, presimţirea că genuflexiunea lui, fixată în operă, va învinge timpul, contribuind la gloria postumă a binefăcătorului, reprezintă o explicaţie verosimilă. La urma urmei, e vorba despre un mic joc de societate...
Nefericita Maria Antoaneta nu a vrut sau nu a ştiut să-l joace. Ea a luat arta în serios - arta scenei - şi s-a luat pe sine în serios, ca artistă. Această regină căreia - susţin astăzi cercetările istorice - nu-i prea plăcea să fie regină decît pentru a-şi satisface capriciile, a dorit să-şi abandoneze rolul atribuit de soartă şi să-şi aleagă, în deplină libertate interioară, altul: un rol de subretă într-o piesă contemporană. Cu siguranţă, nu-i spusese nimeni că refuzul de rol constituie o abatere care se pedepseşte. În teatru, ca şi în viaţă.