Horror flick, sau oroare de flit? - The Midnight Meat Train

Considerat ca făcând parte dintre cele mai influente personalităţi gay ale lumii contemporane, de către ziarul britanic The Independent of Sunday, într-a cărui Pink List oscilează în jurul poziţiei 70, Clive Barker a crescut pe Penny Lane, strada din cântecul omonim al Beatles-ilor. Pentru cartea sa The Thief of Always n-a acceptat, iniţial, mai mult decât un dolar de argint. Imaginaţia sa uluitor de neinhibată explorează cele mai întunecate laturi ale psihicului uman, într-un stil literar considerat de unii comentatori incomparabil mai evoluat decât al lui Stephen King.

Nemulţumit de adaptările după Transmutations (1985) şi Rawhead Rex (1986), a debutat în regie cu Hellraiser (1987), ecranizare după The Hellbound Heart - film care a devenit un clasic de cult, în special printr-una dintre cele mai inspirate invenţii horror dintotdeauna: cenobiţii, hidoşii îngeri căzuţi pentru care iubirea şi plăcerea sunt sinonime şi direct proporţionale cu durerea, sosiţi în lumea noastră prin Configuraţia Lamentării - o uşă spre infern care se deschide rezolvând enigma unui... cubuleţ de lemn (că tot ne scotea din minţi Rubik Erno, prin anii '80!)

Filmul a primit Premiul Criticii la Fantasporto (Porto, Portugalia, 1988) - acelaşi pe care avea să-l câştige în 1990 Nightbreed, un "Barker total": regia, scenariul şi romanul (Cabal), în care o comunitate de mutanţi noctambuli foarte diversificaţi, proscrişi din societate, încearcă să scape de un ucigaş în serie psihopat, ca şi de hoarda "oamenilor normali". Ambele filme au mai fost premiate la Festivalul Filmului Fantastic de la Avoriaz, iar Nightbreed a primit şi Silver Scream Award, la Amsterdam - fiind nominalizat şi la Saturn Award, din partea Academy of Science Fiction, Fantasy & Horror Films, U.S.A.

Totuşi, unele opinii plasează la un nivel superior Candyman (r. Bernard Rose), după The Forbidden, care-şi construieşte trama horror pe o canava sociologică organizată în jurul legendelor urbane (ar trebui să-l întrebăm pe Jan H. Brunwand cum stă treaba cu astea). În orice caz, toate cele trei subiecte s-au soldat cu sechelizări interminabile care acoperă cea mai mare parte din prezenţa cinematografică a lui Clive Barker, din care se mai remarcă, pe lângă ecranizările din anii '70, Lord of Illusions (1995, tot un "tri-Barker"), şi câteva filme de televiziune - urmate de o serie întreagă de proiecte pentru anii 2008-9, dintre care primul pe interval e The Midnight Meat Train - ecranizare a povestirii omonime, din seria Books of Blood, în care un fotograf din New York ajunge să se confrunte cu un ucigaş în serie poreclit "Măcelarul din metrou". La fel ca atâtea alte povestiri ale lui Barker, şi aceasta are tuşe paranoice clare şi o lipsă totală de scrupule atât faţă de personaje, cât şi faţă de cititori - adică horror, frate, nu vrăjeală! Aşa cum era de aşteptat, metroul nu este numai ceea ce pare a fi, "măcelarul" din poreclă şi "carnea" din titlu se referă într-adevăr la canibalism, şi reiese că e mult mai eficient să asiguri tăcerea cuiva tăindu-i limba, decât omorându-l (mai ales că, la Barker, adesea moartea e adesea de preferat în locul altor alternative - bunăoară, o slujbă pe viaţă pe care nu ţi-ai dorit-o niciodată!)

Scenariul i-a fost încredinţat Barker-fanului de-o viaţă Jeff Buhler, care dezvoltă povestirea scurtă iniţială expandând lumea abia sugerată acolo, păstrând totodată mitologia ei de bază (inclusiv ideea aproape lovecraftiană că adevăraţii guvernanţi ai New York-ului ar fi... canibalii de dincolo de staţia terminus a metroului!). Din păcate, se dovedeşte din nou că racolarea fanilor pentru adaptarea unor proiecte ale maeştrilor e cea mai neinspirată idee posibil. Din capul locului, se simte sindromul expedierii amatoriceşti a ecranizării, din convingerea subconştientă că toată lumea e atât de familiarizată cu subiectul, încât va putea urmări firul epic de parc-ar fi Cei trei muschetari - ba chiar, tot publicul nu poate consta decât din fani la fel de adoratori ca Noi, drept pentru care e permisibil chiar să rasolim scenariul la modul cel mai jalnic. Construcţia cinematografică a lui Buhler e o mostră de neprofesionalism mai hidoasă decât imaginile voite ca atare din film, încropită cu o lipsă totală de logică, de la motivaţiile, procesele de gândire şi acţiunile personajelor, şi până la cele mai elementare deplasări ale lor prin spaţiu - în special când se filează unele pe altele prin apartamente, doar o idee mai neverosimil decât copiii care se joacă de-a v-aţi ascunselea. Altfel, la fel de rudimentar se însăilează şi zama-lungirea povestirii, folosind regulile construcţiei dramatice mecanic dar eronat, impunând plot-point-uri şi mid-point-uri doar pentru că aşa scrie-n manual, dar fără nici o susţinere logică, şi întinzând gratuit desfăşurări care s-ar fi rezolvat într-un sfert din timpul aferent. Cred că a fost singurul film la care am început prin a crede că se crea o anume convenţie absurdă, în cheia genului (îmi şi zbura gândul la Kafka sau Beckett), numai ca să descopăr treptat că nu era decât tembelismul scenaristului. Singurele calităţi ale scenariului sunt ideile moştenite din povestire - într-adevăr, originale şi angoasante, în sminteala lor inteligentă; dar nenorocirea e cu atât mai mare, cu cât Barker propusese din capul locului o nebunie, conform stilului său caracteristic - deci, ca s-o ridice în picioare pe ecran, avea nevoie de un profesionist brici, nu de-un bou.

Lucrurile se complică şi mai rău, prin intervenţia paradoxală a regiei. Producătorul Joe Daley, prieten apropiat al celor doi autori, i-a încredinţat-o iniţial lui Patrick Tatopoulos, înlocuindu-l însă în 2006 cu Ryuhei Kitamura - care, din fericire, are o experienţă destul de vastă: paisprezece filme din 1996 până azi, inclusiv Aragami, Azumi, Sky High (2003), Gojira: Fainaru uôzu (2004), LoveDeath (2006) - plus nenumărate contribuţii în compartimente paralele cu regia. Din mai puţină fericire, omul pare cam de mult timp să fi căzut în manierism şi auto-pastişare - mai ales în planul tăcerilor lungite inutil, care deşi vizează tensiune, acumulează mai mult plictiseală, plus tot felul de alte exagerări şi excese care fac ca majoritatea filmelor lui să fie mai lungi cu câteva zeci de minute decât ar trebui. Starea de fals şi băltire astfel obţinută se amplifică şi mai mult prin calchierea regiei extrem de stilate şi elaborate a lui Kitamura peste trama şubredă a lui Buhler - rezultatul frizând isteria pură, ca întotdeauna când avem de-a face cu forme fără fond (deşi, aici, mai corect ar fi să spunem: forme şi fond fără o relaţie destul de organică între ele - o poveste bună şi o regie reuşită, despărţite de prăpastia unui scenariu prost). Camera se mişcă atât de bine prin spaţiile halucinante ale celor două lumi, încât nu trece mult şi începe să te plictisească. În acest context, trimiterea la Blowup nu poate decât să cadă în ridicol, iar acrobaţiile operatoriceşti gen Taxi Driver epatează, cel mult, ca simple exerciţii de stil în sine. În zona distribuţiei, Bradley Cooper şi Leslie Bibb sunt convenţionali şi prea puţin convingători, iar maleficul Vinnie Jones nu face decât să-şi exhibe fizicul de fotbalist şi fizionomia aşijderea, încremenit într-o căutătură urâtă revendicată mai mult de la mama natură. Într-un rol inutil, de sub-plot şi mai inutil, au mai luat-o şi pe Brooke Shields. În sfârşit, din spirit patriotic, Kitamura a distribuit-o în rolul primei victime, de o falsitate garantată pentru a ucide kickstartul, pe tânăra Erika Sakaki.

Ceea ce iar îmi aminteşte că, la gândul hibrizilor americano-japonezi din ultima vreme ni se cam zbârleşte părul la ceafă, de oroare non-horror - cum însuşi Clive Barker spunea, la un moment dat: "Majoritatea filmelor «horror» de azi nici nu sunt horror. Nu-mi provoacă oroarea. De-asta am mare grijă când folosesc cuvântul «horror» ca să descriu ceva."

20 aprilie - 30 octombrie 2008
Bucureşti, România

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.