Ce le lipseşte fraţilor Coen?

Dintre cele 12 filme realizate pînă acum de fraţii Coen (nu-l pun la socoteală pe cel mai nou, Burn After Reading, care abia a intrat în circuitul comercial), mai mult de jumătate sînt pastişe - exerciţii de măiestrie în diferite genuri hollywoodiene clasice.

În primul lor film, Blood Simple (1984), ei vin cu o variaţiune amuzantă la una dintre situaţiile arhetipale din filmul noir (orăşel prăfuit, soţie plictisită, soţ respingător, amant armăsar: cine o să şi-o ia?) şi, pour la bonne bouche, încearcă să-l taie pe Hitchcock la unul dintre jocurile de societate pe care el le-a brevetat (ăla în care cineva trebuie să scape de un cadavru). Miller's Crossing (1990) e noir ca la carte - plasat în anii '30 şi mult îndatorat, prin personaje şi dialoguri, părintelui literar al genului, Dashiell Hammett. The Hudsucker Proxy (1994) e sintetizat din aşa-numitele "comedii sofisticate" din anii '30-'40 (în special din ale lui Frank Capra). O Brother, Where Art Thou? (2000) pare ceva ce-au visat după ce-au văzut de vreo 20 de ori la rînd Sullivan's Travels (1941), o mare comedie picarescă plasată pe fundalul Crizei economice şi realizată de eroul lor, Preston Sturges. The Man Who Wasn't There (2001) e un alt noir cu toate detaliile clasice la locul lor (e chiar filmat în alb-negru). Intolerable Cruelty (2003) e o altă comedie sofisticată în stilul anilor '40. Iar The Ladykillers (2005) nu iese din această serie decît prin faptul că e chiar un remake şi prin faptul că modelul său nu e unul american, ci unul britanic (definitoriu pentru un tip de comedie care se făcea cu mare succes, în Anglia, în anii '50).

Problema mea cu filmele astea este că nu mi se par sută la sută vii. De acord, sînt pline de "viaţă" (în sensul de personaje pitoreşti, detalii fistichii şi întorsături narative ameţitoare), numai că "viaţa" din ele e întotdeauna o reconstrucţie academică a vieţii din alte filme. Nu au un aer de muzeu (conţin multe tuşe excentrice şi, de obicei, sînt la zi în ceea ce priveşte reprezentarea violenţei şi a sexualităţii), dar atmosfera lor are ceva din atmosfera de sub un clopot de sticlă. Vechile noir-uri, ca şi vechile comedii sofisticate, sînt produsele unui anumit climat socio-cultural, ale unui anumit moment din istoria mentalităţilor; de-acolo îşi trag seva. Un Miller's Crossing şi un Hudsucker Proxy nu au cum să aibă aceeaşi sevă, iar Coenii n-au îndrăznit cu adevărat să înmoaie vechile tipologii şi convenţii în nişte seve mai moderne, ca să vadă ce-ar putea să iasă. Miller's Crossing ar putea fi considerat o addenda perfectă la canonul filmului noir, dacă n-ar veni la cel puţin 30 de ani după ce noir-ul a încetat să mai fie o expresie a condiţiei contemporane. Aşa, e doar o glossă şi un exerciţiu de decoraţiune retro - ultracool, dar steril. Acelaşi lucru se poate spune despre mai toate pastişele Coenilor. Excepţia mi se pare a fi The Man Who Wasn't There, care ia una dintre aprehensiunile implicite în atmosfera noir-ului - aceea că lucrurile sînt complet lipsite de sens - şi merge cu ea mult mai departe decît au putut să meargă vechii scenarişti şi regizori, iluminînd astfel puntea care exista, la începutul anilor '50 (cînd se petrece acţiunea filmului), între cultura de masă a noir-ului şi cultura existenţialistă a elitelor. E tot un exerciţiu academic, dar nu-i o glossă, ci un referat consistent.

Sînt conştient de faptul că îi nedreptăţesc pe Coeni insistînd pe academismul lor. Pastişele lor sînt în primul rînd nişte jocuri - mai deştepte, mai culte şi mai îndrăzneţe decît 95% din ce se mai face în cinema-ul american. Dar aş vrea să însemne mai mult. Cele mai multe dintre filmele Coenilor lasă o impresie cool, dar aş vrea ca, măcar o dată, să nu-i mai preocupe aşa mult cît de cool e impresia pe care o lasă şi să spună o poveste pentru că-i arde, pentru că e ceva ce chiar le-a stat pe creier sau pe suflet. Nu cred că asta s-a întîmplat pînă acum. Supercontrolata deraiere scenaristică din Barton Fink (1991) mă dă pe spate, ca şi ornamentaţia acelui film, dar nu sînt sigur că filmul chiar are ceva de spus pe temele lui nominale (artistul integru vs. Hollywood-ul corupător, artistul vs. masele populare); şi ele sînt tot ornamentaţie. Mult discutata metafizică din No Country for Old Men mi se pare praf în ochi. Cele mai satisfăcătoare filme ale lor sînt Fargo (1996) şi The Big Lebowski (1998). Plasat într-o Americă profundă şi înzăpezită, unde toată lumea pare să se mişte şi să vorbească în reluare, Fargo spune povestea unui plan criminal care se face arşice pas cu pas. Privirea studiat-impasibilă a camerei de filmare transformă povestea asta într-un studiu de caz pe problema prostiei umane şi, în plus, reuşeşte să stoarcă tot comicul care se putea stoarce din vorbirea înceată a cetăţenilor din Minnesota şi North Dakota, fără a cădea în batjocură urîtă. Plasat în L.A., ...Lebowski e un mystery superîncurcat după modelul ălora pe care le descurca odinioară Bogart, cu diferenţa că rolul lui Bogart îi revine acum unui hippiot bătrîn, care şi-a prăjit şi ultimul neuron în urmă cu 30 de ani. Ar fi putut să fie unul dintre joculeţele cinefile ale Coenilor, dar aceştia au atîta simpatie pentru eroul lor, pentru viaţa lui lipsită de orice căpătîi şi de orice stres, încît îşi mai relaxează controlul şi lasă filmul să se întindă - delicios - ca o băută între prieteni.

(variantă extinsă pentru LiterNet)

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.