Cinemagia / noiembrie 2008
A face un film despre Paris e previzibil de tentant, iar riscurile de a cădea în prolixitate exhaustivă sau, dimpotrivă, schematism steril, nu sunt decât două extreme al întregului spectru asumat inerent printr-un asemenea demers. Conştient de problemele de acest gen asociate prin excelenţă cu proiectul, chiar înainte ca primele sale intenţii concrete să înceapă a se contura, Cédric Klapisch a abordat din start portretul faimosului oraş dintr-o perspectivă cât se poate de parţială (printre altele, intitulându-şi-l provizoriu "Portret efemer al unui oraş etern"). Finalmente, formula aleasă a fost inspirată şi ofertantă: ce devine, ce înseamnă, ce este Parisul, când îl privim prin ochii unui număr de oameni mărunţi şi disparaţi, ale căror destine se întretaie prin interstiţiile - şi mai ales intersecţiile - lui (una dintre temele filmului: autorul îşi priveşte oraşul şi din unghiul intersecţiilor sale, şi ca pe o unică, imensă, inepuizabilă răspântie - de străzi, de drumuri, de căi, de vieţi, de destine...)

De aici, însă, încep să se formuleze noi pericole - iar cel mai acut prezent în film este reprezentativitatea potenţială (nu la modul imediat şi declarativ, desigur, ci prin măsura în care galeria umană aleasă poate oferi un sistem de deschideri cu adevărat complementare, care să întregească un portret relativ complet, în datele sale principale). Concret, ar fi fost didactic şi simplist să se aleagă arhetipuri urbane (un muncitor la străzi, un taximetrist, un doctor, un chiriaş, un poliţist, un consilier de primărie, un demnitar, etc...) - însă chiar şi alegând tipuri umane insolite şi particulare, se impunea ca acestea să determine anumite axe de incidenţă asupra oraşului, care la rândul lor să ducă la un portret recognoscibil şi, mai ales, semnificativ (oricât de liniar sau chiar pointilist ar fi fost). Şi, din păcate, de aici de revendică una dintre principalele limite ale filmului: inefabilul parizian pe care-l transmite e accesibil în primul rând cunoscătorilor; pentru un străin, universul urban prezentat rămâne amorf şi lipsit de mister - neîmplinire cu atât mai gravă, cu cât tocmai acest mister aparte constituia una dintre principalele motivaţii ale lui Klapisch: "este un oraş unde te poţi rătăci şi ador lucrul ăsta. Poate că asta îmi place la Paris (...) faptul că există atâtea locuri şi că este inepuizabil..." Nu pretindeam să fi apărut musai Louvrul, Tuileriile sau Arcul de Triumf (în fond, e o frescă a Parisului ca stare, la un nivel de fond, nu ca panoramă de cărţi poştale ilustrate), dar aş fi vrut să nu mă lase indiferent dacă acţiunea curge prin Paris, sau prin Londra, Barcelona, ori Sankt Petersburg (trei dintre oraşele regăsite cel mai recent în filmografia autorului).

Discutabil este şi pretextul găsit pentru a lansa povestea: un dansator cardiac (Pierre - Romain Duris), aflat în aşteptarea unui transplant de inimă obligatoriu, dar cu numai 40% şanse de reuşită - pentru care iminenţa posibilului sfârşit ar determina epifania unui nou mod de a vedea realitatea imediată. Banalitatea acestui germene dramaturgic e vădită (şi nu numai prin monumentalul precedent creat de Kurosawa în Ikiru), dar resursele sale rămân inepuizabile, cu condiţia de a şti să le exploatezi într-un mod inventiv şi original. Din păcate, mutaţia afectivă şi de mentalitate suferită de Pierre, cu toate implicaţiile ei de fond, rămâne explicită, anecdotică şi schematică, funcţionând mai mult în planul consecuţiei, decât în cel al cauzalităţii (una dintre principalele capcane ale scenaristicii). Tensiunile dramei lui determină consecinţe faptice printre personajele din jur, care ulterior se dezvoltă în evantai, pe parcursul unei întregi reţele de relaţii. Firesc, creator - dar insuficient.

Din fericire, toate aceste personaje care constituie, prin stratul lor uman, fondul de bază al filmului (şi principalul său punct de interes), sunt interesante, inedite şi angajante - ceea ce prilejuieşte apariţia unei serii întreg de bijuterii la nivel imediat: situaţii de viaţă interesante, secvenţe admirabil construite, un realism sclipitor şi un umor scăpărător (mi-au rămas la suflet: relaţia antamată prin S.M.S.-uri între profesor şi studentă, ticurile brutăresei, momentele de adevăr ale celor trei copii în raport cu Crăciunul, formaţia crailor tomnatici din cârciumă, şi multe altele). Necazul e că evoluţiile numeroaselor destine sunt insuficient de substanţiale pentru a se converti în povestiri dramatice, iar tangenţele, fricţiunile şi coliziunile dintre ele nu reuşesc să dezvolte tensiunile potenţiale existente - ca la Iñárritu, de exemplu (actualul maestru al acestui tip de construcţie, pe care o duce la un nivel de stres aproape insuportabil, chiar şi peste timp - atât în Amores Perros, cât şi în Babel, unele conjuncţii se realizau între evenimente nesimultane). Klapisch îşi lasă personajele duse de fluxurile lente ale propriilor lor vieţi, scurtcircuitate la joasă tensiune şi, adesea, întâlnindu-se doar prin magazine şi staţii de autobuz, unde se observă de la distanţă fără să ştie că, pe undeva, vieţile lor se ating - numai noi ştim asta, dar nu ne încălzeşte cu nimic. Una dintre cele mai semnificative secvenţe în acest sens este cea în care un personaj, urcat pe platforma Turnului Eiffel, scrutează împrejurimile cu luneta, pentru a vedea la un moment dat cum altul, de pe terasa turnului Montparnasse, împrăştie peste Paris o urnă cu cenuşă. Imaginea este splendid filmată de Christophe Beaucame, şi plină de sensuri - dar nedrept de parţial încărcată în planul construcţiei (ce distanţă, faţă de acel antologic "dialog al surzilor" între clopotniţele din L'avventura lui Antonioni...!)

E adevărat că autorul, pe deplin conştient de specificul spleen parizian, îşi face din el un argument central - dar, din nefericire, fără a reuşi să depăşească fatidica barieră a imperativului "despre plictiseală, fără a fi plicticos" (materie în care, din nou, a excelat acelaşi Antonioni, cu inegalabilul său Blowup). Pe întinderi mai limitate, lucrurile s-ar fi putut aşeza mai echilibrat (deşi filmul devine trenant încă din prima ritmemă - în măsura în care putem vorbi despre aceste macro-unităţi dramaturgice într-o asemenea structură epică, articulată pe cu totul alte coordonate) - dar la două ore şi zece minute, de la un punct lentoarea devine de-a dreptul iritantă.

Cred că una dintre cauze este acea marcă de subiectivism intelectual fatală atâtor demersuri susţinute insuficient în raport cu propriile lor ambiţii (în timp ce mă uitam, parcă l-aş fi şi auzit pe Klapisch cu o doctă pledoarie pro domo - pentru ca, după film, s-o găsesc întru totul în interviul din caietul de presă!), pe care am întâlnit-o cel mai recent la Schnabel, cu Le scaphandre et le papillon (ca să nu mai vorbim de dinozaurii românaşi, cu fumurile lor!): exagerat de implicat în propria sa viziune, autorul nu mai reuşeşte s-o vadă şi prin ochii spectatorilor. În cazul de faţă, cel care are de suferit este însuşi... Parisul - pe care Klapisch îl pierde ca pe o pădure printre copaci (sau, dată fiind aplecarea sa deliberată asupra oamenilor de rând, copăcei)...

6 noiembrie 2008, h. 01:30-02:47
Bucureşti, România

Regia: Cédric Klapisch Cu: Juliette Binoche, Romain Duris, Fabrice Luchini, Albert Dupontel, François Cluzet, Karin Viard

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus