Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul Naţional de Teatru 2008

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Noiembrie, Bucureşti, Teatru. FNT 2008. A şasea zi


Florian-Rareş Tileagă

noiembrie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Chiar nu mă aşteptam să vină atâta lume la o lansare de revistă, chiar dacă-i vorba de MAN.In.FEST. Şi normal, n-a fost îmbulzeală ca la butelii, dar un lucru e clar: "MAN.In.FEST" nu mai fusese pus faţă în faţă cu atâţia cititori şi curioşi încă din luna mai 2005, când, împreună cu Teatrul Imposibil, s-a scos de bunăvoie la licitaţie cu strigare. Câtă vâlvă, cât tam-tam... Oricum, ăsta e deja alt subiect, vechi şi plin de sânge latin, aşa că o lăsăm pe altădată. Ideea e că nici nu s-a vândut, dar nici nu s-a pierdut. Ba uite că a ajuns să fie din nou lansată la Bucureşti, chiar în festival.

Pentru cine nu ştie, "MAN.In.FEST" e o revistă ce apare la Cluj din februarie 2003, odată cu Teatrul Imposibil (director m.chris.nedeea). Au o istorie comună pentru că s-au sprijinit încă de la început, deşi revista s-a desprins de Teatrul Imposibil de prin 2006, devenind, din "lunar de atitudine teatrală", un "trimestrial de cultură a spectacolului". În mare, poţi zice că-i o revistă de teatru şi film; forma şi-a schimbat-o de două ori, redacţia s-a împrospătat de câteva ori (în special cu tineri teatrologi şi jurnalişti) iar acum apare de patru ori pe ani, chiar şi pe net - www.maninfest.ro.

Toate astea le-a spus redactorul-şef Miruna Runcan, referindu-se mai ales la suplimentul revistei, de astă dată fiind vorba de un întreg număr de dramaturgie nou-nouţă. Sunt cele optsprezece piese scrise de tinerii participanţi la a V-a ediţie a Taberei de Dramaturgie a Cotidianului, care, în 2008, a avut loc la Târgu-Mureş. Optsprezece, deci un număr record de texte publicate într-o revistă românească. Unde mai pui că toate sondează una şi aceeaşi temă a generaţiei actuale de tineri, căreia coordonatorii (Miruna Runcan şi C.C. Buricea-Mlinarcic) i-au spus "Generaţia X-Men & Women".

Piesele sunt produsul unei munci de teren, care a combinat cercetarea antropologică, jurnalismul, artele video şi, fireşte, scriitura dramaturgică. Nu e ceva unic la noi în ţară (vezi dramAcum şi Tanga Project), dar e ceva esenţial, căci scopul Dramaturgiei Cotidianului a fost întotdeauna de a ciuli urechile la tot ceea ce se întâmplă nou în lumea controversată şi incredibil de stratificată a "tinerilor din ziua de azi". OK, super ideea. Dar, cum valoarea teatrală a unui text se vede doar pe scenă, cei prezenţi la lansare (Alexandru Dabija şi Mihaela Michailov) au spus una şi bună: e bine că sunt scrise, e şi mai bine că le-au scris autori tineri şi ar fi cel mai bine... să fie jucate.

Copilul acesta, jucat la Odeon, a fost unul din momentele la care lumea s-a înghesuit cu convingerea veselă că urmează ceva bun. Păcat de cei rămaşi afară, pentru că spectacolul francezilor de la Compania "Louis Brouillard" a avut într-adevăr multe de zis, pe un ton cât se poate de clar. Şi fiindcă vorbim de francezi, "clar" nu poate însemna decât simplitate a limbajului scenic, concentrare pe o temă bine aleasă, "la zi" şi, bineînţeles, un inimitabil respect pentru textul rostit pe scenă.

Scris şi regizat de Joël Pommerat, deja faimos ca dramaturg, Copilul acesta e un colaj de scene separate, care întorc pe toate feţele una din cele mai actuale teme ale ultimelor decenii: tensiunile dintre generaţii. Mai exact, tristeţile, durerile, frustrările care-i despart pe copii de părinţi, lăsând în urmă povara lucrurilor nespuse. Adică ajungi să crezi că iubirea, în familie, e o veşnică înghiţire în sec, la capătul răbdărilor.

Deşi e istovitor din punct de vedere afectiv, spectacolul place pentru că textul fiecărei scene e scris tăios, antrenant, fără devieri nesigure, cu replici care lovesc în plin şi scutură personajele. În sfârşit, te bucuri văzând cu ochiul liber simţul dramaturgic fin, care a dus la scrierea acestor spade verbale de un realism foarte crud. Decoruri nu sunt deloc, ci doar un spaţiu gol, întunecat, brăzdat de lumini palide, îmbrăcând fiecare secvenţă într-o aură de vedenie, de memorie afectivă a adultului care caută răspunsuri în propria copilărie. Uneori, actorii sunt nemişcaţi şi nu e nici un contact fizic între personaje, ceea ce-ţi dă de înţeles că vezi, de fapt, nu dialoguri, ci o împletire tristă de monoloage interioare. Alteori, replicile scapă într-un absurd vecin cu umorul negru, care salvează spectacolul de la capcana dulcegăriilor de telenovelă. La asta ajută şi muzica live, cântată în fundal, ca intermezzo de meditaţie şi odihnă după fiecare scenă de dialog epuizant.

Cu toate astea, am o rezervă, oricâte aplauze ar fi fost la final. Sunt de acord că spectacolul e bine înfipt în zilele noastre şi că avem nevoie de o asemenea ilustrare a dramelor de zi cu zi. Însă scenele se cam repetă ca tonalitate şi mesaj; e redundant şi ar fi putut continua încă două ore, cu aceeaşi structură lipsită de final...

Dar la Hue & Cry s-a râs pe rupte, cum se şi obişnuieşte, de fapt, la spectacolele din Green Hours. Acolo s-a jucat şi producţia Companiei "Tall Tales Theatre", venită tocmai din Dublin (Irlanda), unde i-a fascinat pe critici cu această scurtă şi emoţionantă poveste despre prietenie şi ratare. La noi, feedback-ul a fost dacă nu ideal, măcar firesc la câtă comedie şi dramă au putut să încapă în acest spectacol regizat de David Horan. Stai să vezi...

Dublin, zilele noastre. Urmează o înmormântare în familie, motiv pentru care doi veri se întâlnesc din nou. Nu s-au mai văzut cu anii şi abia dacă se mai recunosc. Şi parcă n-ar fi de ajuns, cei doi au caractere diferite ca de la cer la pământ: unul e vorbăreţ, dezinvolt (e coregraf...), plin de sfaturi părinteşti ca un consilier patetic, în vreme ce al doilea e mai "din topor", ursuz, scump la vorbă. Mai cu chiu, cu vai îşi dau amândoi drumul şi încep să discute tot felul, până când ajung la subiecte atât de sensibile, încât ies la suprafaţă vechi frustrări şi o stare tristă de negare a destinului. Sunt scene în care umorul nepotrivirii de caractere dispare imediat, venind în loc tăceri şi durere. Şi tot aşa, timp de o oră cât durează spectacolul, saltul brusc de la râs la meditaţie te aduce, paradoxal, într-o zonă caldă de umanitate, care te face să accepţi finalul sec.

E în primul rând meritul dramaturgului Deirdre Kinahan, care a ştiut să construiască personajele în aşa fel încât să nu aibă mai nimic în comun. De unde şi umorul neaşteptat din scenele când se ciocnesc încercările lor chinuite de a purta conversaţie. Tot de dramaturgia chibzuită a spectacolului ţine şi faptul că discuţiile serioase sunt pregătite de vorbărie dezinteresată, de fleacuri care te zăpăcesc de râs, pentru ca şocul dramei să fie cât mai sigur. Nici personajele nu sunt ce par, mereu eşti pus în situaţia de a reanaliza ce ai judecat mai înainte: adică îţi vei dai seama, spre final, că veselia era o mască a neîmplinirii, iar tăcerea, o eschivă.

Păcat că nu se joacă decât în festival. De spectacolul ăsta au nevoie mai ales dramaturgii şi regizorii români, indiferent de vârstă sau succes, fiindcă aici e o lecţie de "cum să-ţi faci publicul atent fără ajutorul imaginii scenice". Cum? Prin texte bine, dar foarte bine scrise, în care autorul să scrie cu tot interesul ceea ce-l doare, ce-l priveşte. Sigur "ţine" şi la noi.



 Toate articolele despre Festivalul Naţional de Teatru 2008


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Florian-Rareş Tileagă


Alte articole

 Selecţia ca act performativ - FNT 2008, Mihaela Michailov
 Suficienţa naţională - FNT 2008, Magdalena Boiangiu
 Prinzînd polemica de coadă - FNT 2008, Iulia Popovici
 Pe marginea Festivalului Naţional de Teatru 2008: o tentativă de polemică, Cristina Modreanu
 În aşteptare - FNT 2008, Alice Georgescu
 Toate articolele despre Festivalul Naţional de Teatru 2008


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer