Un spectacol-oglindă - FNT 2008: Cet enfant

Când am mers la prima piesă de teatru din afara României (la Nora Teatrului din Berlin, în cadrul FNT 2007) eram convinsă ca o să fie cea mai grozavă experienţă teatrală de până atunci. Şi m-am înşelat amarnic. În afara faptului că mi-am mai pus puţin la punct germana şi că decorurile erau cu adevărat nemţeşti (foarte high-tech, o casă întreagă rotativă, proiecţii şi lumini spectaculoase), piesa nu a lăsat nimic în urmă-i. Cu alte cuvinte, nu m-a schimbat cu nimic pe dinăuntru. Iar prietenul meu (cu siguranţă şi puţin exasperat de cele 3 ore de limbă teutonică) a comentat, foarte pertinent de altfel, că piesei cu pricina îi lipseau sentimentele.

Să fi fost cu adevărat aşa? Să fie vorba de o prejudecată prea des întâlnită în ceea ce priveşte poporul german? Sau, pur şi simplu, erau alt fel de sentimente, care la noi nu au prins?

Cu gândurile astea-n minte m-am dus acum câteva seri la Cet enfant, piesă franţuzească jucată în cadrul festivalului de anul acesta la Odeon. Mult mai sceptică, mai critică, gata să mă lupt cu orice prejudecată.

Şi sunt bucuroasă să spun că de data asta, piesa a fost un regal. Iar dacă anul trecut a fost într-adevăr vorba de altfel de sentimente, dacă se poate spune că simt diferit de nemţi, atunci pot spune cu mâna pe inimă că francezii, mai latini pe semne, gândesc şi simt pe aceeaşi lungime de undă cu mine.

Pe cât de pompos era totul în Nora (unde chiar decorul, muzica, efectele erau agresive, răsunătoare, şi totuşi îndepărtate) pe-atât de simplu şi de efect a fost spus totul aici. Pe o scenă goală, fumurie, s-au derulat o serie de dialoguri între părinţi şi copii, marcate nespus de frumos de pauze de muzică şi jocuri de lumină.

În Cet enfant e vorba de o dragoste chinuită. O dragoste ascunsă şi torsionată de lipsa de comunicare, de ambiţii stupide şi de incapacitatea de a învăţa din greşeli. O situaţie deloc ideală. În schimb foarte cunoscută. Probabil că toată lumea din sală s-a regăsit măcar într-una dintre poveştile cu copii şi părinţi din Cet enfant. Pentru că toţi suntem copiii cuiva şi năzuim să fim părinţi mai devreme sau mai târziu. Şi ştim prea bine cum e cu prăpastia dintre generaţii.

Apar în dialog un tată prea dur, o mamă veşnic nemulţumită, copilul obraznic şi cel devenit mult prea slab, de frică; părinţi care-şi pierd copiii şi copii care se rup de bună voie de părinţi. Toţi jucaţi de aceiaşi actori. Adulţi. Căci fiecare părinte a fost întâi şi el copil, cu toate că prea rar ne amintim suficient de bine cât să învăţăm ceva important din asta.

Şi-apoi apare muzica. Frumoasă şi tristă, acompaniată de lumini calde. Un fel de "şi viaţa merge înainte, mereu la fel, mereu de la capăt".

În Cet enfant nimic nu e demonstrativ, chiar şi situaţiile duse la extrem par familiare - şi de aceea, sentimentele primează, fără să-ţi mai fure ceva ochii. Pe fundalul acela negricios nu ai ce să faci decât să te confrunţi cu viaţa, aşa cum e ea. Întocmai ca personajele, incapabile să (se) comunice şi prin asta, să-l ghicească pe celălalt, atât de apropiat şi de asemănător. Rămase singure să se lovească veşnic de propriile obsesii.

A fost o piesă din care se învaţă. Să apreciezi iubirea ce-o primeşti. Să citeşti în tine şi-n propriile tale relaţii cu lumea. Să fii mai bun, poate.

(După care i-am dat telefon mamei.)