Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul Naţional de Teatru 2008

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Noiembrie, Bucureşti, Teatru. FNT 2008. A şaptea zi


Florian-Rareş Tileagă

noiembrie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Să dai de băut, nu alta... De bucurie că s-a întâmplat şi de necaz că nu mai e. Mă refer aici la ziua a şaptea, vinerea, care a trecut de fapt ca un fel de Duminică a festivalului, cu haine mult mai bune decât în celelalte zile. Adică cu spectacole de care aş vorbi într-una şi care ar trebui să facă înconjurul României. Poate au făcut-o deja, dar ştiu că la Bucureşti au rupt gura târgului. Cu atât mai mult cu cât amândouă sunt româneşti, liniştindu-i pe toţi dezamăgiţii că spectacolele bune din festival sunt mai ales străine, nu de-ale noastre... Mă rog, dacă ăsta o fi motiv de bocete, no comment... În fine, vorbim de Boala familiei M şi Butoiul cu pulbere.

Unul din cele două spectacole cu care Radu Afrim a venit la Bucureşti e acest Boala familiei M, de Fausto Paravidino, producţie a Teatrului Naţional "Mihai Eminescu" din Timişoara. Zvonurile spuneau că nu va avea impactul de acasă, unde are loc într-un spaţiu mult mai potrivit pentru ambianţa spectacolului (o veche sală de sport), decât scena impersonală a TNB-ului. C-o fi aşa, că nu, cine ştie... Faza e că uiţi neajunsurile astea, fiindcă spectacolul e atât de bine lucrat, pe toate planurile, că te uimeşte cu tot ce are mai bun.

În primul rând, cu frumuseţea unei poveşti cât se poate de umană. Şi asta fiindcă pune în prim-plan traiul chinuit al unei familii ce-şi duce zilele cu amar, cu mici bucurii şi multă nostalgie. Totul se învârte în jurul acestei familii M, în care Marta, fiica cea mare, renunţă la sine pentru a se ocupa de tatăl Luigi, ce suferă de retardare. E o adevărată lecţie de viaţă felul în care Marta suportă totul, de la micile capricii ale bătrânului, pentru care îşi jertfeşte tinereţea, până la singurătatea care scutură din temelii căminul acestei familii M.

Ba lucrurile se complică şi mai şi, fiindcă nici ceilalţi fraţi - Gianni, vorbăreţul casei, veşnic frământat de starea familiei, şi Maria, sora copilăroasă şi frivolă, indecisă între logodnicul Fulvio şi amantul Fabrizio - n-o duc mai bine, chiar dacă sunt mai mult plecaţi de acasă, lăsând greul pe umerii Martei. Toţi au măcar un lucru la care visează, dar aripile se frâng fiindcă lumea lor e acasă, cu toată tristeţea ei. Iar simplitatea acestei jertfe face ca povestea lor să ajungă la public ca una din cele mai înduioşătoare ilustrări a relaţiilor de familie, din câte s-au scris vreodată.

E o frescă duioasă şi se potriveşte la fix în decorul de frunze moarte, copaci goi şi mobilier sărăcăcios, care te fură de la început cu suflul său tomnatic. Dar e şi o nelinişte în toată această uscăciune a imaginii, care face ca orice dialog de pe scenă să pară bun. Din fericire, textul lui Paravidino e într-adevăr scris formidabil, fără acel exces de monoloage păstoase de care te-ai săturat la spectacolele aşa-zis "lirice"... Aici, lirismul împânzeşte cu discreţie replicile, specifice fiecărui personaj, fiind o plăcere să le urmăreşti. Unde mai pui că unele situaţii au încurcături atât de haioase, încât ştii ce urmează şi te pufneşte râsul aşteptând să vezi reacţia celorlalte personaje.

Totuşi nu se întâmplă mare lucru; multe dialoguri sunt aparent banale, dar contează felul cum sunt rostite. Iar aici e meritul dramaturgului (care a ştiut cum să compună această banalitate a vorbirii), al regizorului (care a înţeles pulsul intimist al textului, potrivind tonusul dramatic al fiecărei scene, prin relaţiile dintre personaje şi elementele de ambianţă scenică) şi, fireşte, al actorilor (care au simţit energia textului, creând un realism crud şi totodată senzual al relaţiilor). De aceea, ca studiu de caractere şi rafinament al imaginii, Boala familiei M rămâne un spectacol la care te bucuri că nu trebuie să fii un expert ca să-l pricepi şi să-ţi placă din tot sufletul. E coerent ca structură, puternic ca mesaj şi important ca teatru contemporan.

Aşa şi Butoiul cu pulbere, spectacol cu care regizorul Cristi Juncu ne-a făcut să uităm grozăvia de anul trecut (pe un text de Maxim Gorki, nu spui care...). Oricum, numai de lucruri bune puteam să-mi aduc aminte, pentru că bun, meseriaş, beton şi foarte tare fost Butoiul cu pulbere. Din toate punctele de vedere şi nu mi-e jenă să folosesc limbajul de stradă al piesei, având în vedere cât de profesionist e scrisă. Sigur, alţii au strâmbat din nas, chiar şi la aplauze; au motivele lor întemeiate, ca la orice eveniment unde contează "gustul". Dar aici contează piesa şi felul cum a fost jucată de trupa Teatrului "Sică Alexandrescu" din Braşov, în regia lui Cristi Juncu.

Textul îi aparţine sârbului Dejan Dukovski. A fost ales şi tradus de dramAcum iar asta se vede. E adevărat, nesimţit, dement, implicat, pentru că dă de pământ cu pretenţiile de civilizaţie ale societăţii balcanice, aşa cum o vedem azi, construind un colaj de poveşti în care agresiunea, prostia şi umilinţa sunt la ele acasă. În Balcani, aşadar. Timp de aproape două ore, unsprezece scene se succed rapid, fiecare cu povestea sa, însă toate jucând aceeaşi carte: plăcerea nebună de a face rău. Iar dacă pui la socoteală şi decorul, estetica urâtului e gata bifată - scena e înconjurată de trestii de baltă, sugestie clară pentru lumea-ca-mlaştină, alunecoasă, cu capcane în care mişună şerpii. Plus de asta, e mereu noapte şi parcă cele mai pitoreşti canalii s-au scurs aici, ca în Taxi Driver, unde "all the animals come out at night", vorba lui Travis...

Povestea se mută din apartament în tren, apoi din autobuz în puşcărie, exploatând spaţiile închise, de unde ai senzaţia că nu mai e scăpare. E o strategie dramaturgică bună, în general, dar aici se aplică de minune. Asta ajută la o curgere cinematografică a acţiunii iar faptul că aceste scene naturaliste sunt scrise atât de spumos, cu atâta haz, devii atent la orice amănunt şi aştepţi enorm de la el.

Fiecare scenă are umorul şi viteza ei de creştere, deşi toate au acelaşi principiu de asigurare a unei bune explozii de acţiune la final, adică acumularea latentă de tensiune. Contează tăcerile, când gestica abia sesizabilă face jocul suspansului, astfel că şocul lovirii victimelor devine cu atât mai convingător. Mai mult, finalul fiecărei scene face cumva dreptate, pedepsindu-i întotdeauna pe agresori cu o agresiune la care nimeni nu se aşteaptă. Cât despre actori (între care veteranii Mircea Andreescu, Dan Săndulescu), am fost uluit să descopăr o trupă excelent pregătită pentru un text atât de divers în tonalitate. Sunt printre cei mai buni care au trecut prin festival, anul ăsta, şi interpretările lor ar merita studiate ca lecţii de gestică şi expresivitate a privirii, în condiţii de dialog foarte solicitant.

Atât deocamdată. Repet, nota zece pentru a şaptea zi de festival, cu aceste două spectacole care au produs bucurie, pur şi simplu. Şi pentru că amândouă sunt din Transilvania, româneşti cât încape, merită un călduros şi ardelenesc "no, aşe!"



 Toate articolele despre Festivalul Naţional de Teatru 2008


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Florian-Rareş Tileagă


Alte articole

 Selecţia ca act performativ - FNT 2008, Mihaela Michailov
 Suficienţa naţională - FNT 2008, Magdalena Boiangiu
 Prinzînd polemica de coadă - FNT 2008, Iulia Popovici
 Pe marginea Festivalului Naţional de Teatru 2008: o tentativă de polemică, Cristina Modreanu
 În aşteptare - FNT 2008, Alice Georgescu
 Toate articolele despre Festivalul Naţional de Teatru 2008


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer