S-a întâmplat să nu văd Casino Royale" la vremea lui, aşa că l-am văzut azi, cu doar câteva ore înainte de proiecţia cu Quantum of Solace. Jocul hazardului avea să se vădească de bun augur - când am descoperit că noua paradigmă bondiană presupune bonduri mult mai strânse între Bonduri. Ca atare, se impune ca ambele filme să fie discutate conjugat.
... Dar nu înainte de a arunca o necesară privire retrospectivă peste toate seriile anterioare, sub raportul valorilor şi al datelor specifice. Personal, rămân adeptul lui Sean Connery, deşi britanicii l-au adoptat in corpore pe Roger Moore drept cel mai Bond dintre Bonzi (şi, recunosc, în acest segment secund al serialului, umorul, autobăşcălia, inventivitatea şi credibilitatea neverosimilului se combinau în cea mai meşteşugită reţetă). S-au strecurat printre ele formulele incerte Lazenby şi Dalton, ba chiar şi parodicii George Hilton, Peter Sellers şi Terence Cooper - după care a urmat pauza-record de şase ani până la Pierce Brosnan, un nou Bond acceptabil, care s-ar fi putut impune cu drepturi depline, dacă nu s-ar fi întins chiar şi până la el umbra legendarilor Connery şi Moore. Ceea ce s-a remarcat la seria brosnaniană a fost aplicarea extrem de meticuloasă a reţetei, inventivitatea situaţiilor limită, preocuparea de a aborda în fiecare episod câte o problemă majoră a lumii contemporane, precum şi complexitatea şi rotunjimea pregenericelor (deşi nici unul, nici chiar cel cu plonjonul de pe motocicletă în avion, din Goldeneye, nu bătea deliciosul prolog cu Fidel Castro din Octopussy). Valoric, însă, şi perioada 1995-2002 a stat sub semnul aceleiaşi sinuozităţi proprii întregului serial: după surpriza plăcută cu Goldeneye (minus ultima treime, anticlimactică prin schematism), a urmat căderea în abisul Tomorrow Never Dies, redresarea parţială cu The World Is Not Enough, şi noua dezamăgire din Die Another Day. Şi, din nou, tăcere.
În sfârşit, în 2006, după patruzeci şi patru de ani de la Dr. No (ba chiar, o jumătate de secol şi mai bine după primul şi cel dintâi, uitatul Climax! din 1954, ecranizare de televiziune după Casino Royale, cu Barry Nelson şi Peter Lorre - Le Chiffre), serialul face o nouă săritură la mare distanţă, de pe o macara pe alta (şi la propriu, şi la figurat - secvenţa urmăririi prin şantierul de construcţii din Madagascar fiind una dintre cele mai reuşite), revenind pentru a treia oară la aceeaşi sursă literară de inspiraţie - şi, în sfârşit, într-o cheie demnă de reţinut. Actualul Bond - James Bond - Daniel Craig, e extrem de adecvat în rol, complex, colţuros şi vulnerabil. Tocmai de-aici pornesc şi problemele noului Casino Royale, care încearcă să-şi umanizeze eroul, şi să-i aducă năstruşnicele aventuri mai cu picioarele pe pământ. Principala greşeală a scenariului este că abordează personajul la nivelul reacţiilor, nu al motivaţiilor. Nu trebuie să uităm că orice franciză funcţionează pe baza unor automatisme de percepţie - în asta stă specificul şi eficienţa acestui gen de divertisment. Dacă ţii neapărat să-ţi upgradezi maşinăria, ai nevoie de timp, şi trebuie să umbli în primul rând la motor, şi abia apoi la caroserie, claxon şi semnalizatoare. Or, Bondul lui Craig începe aşa cum îl ştiam (mai puţin inevitabilul lifting actoricesc), şi dintr-o dată, fără nici o explicaţie, îl vedem îndrăgostindu-se - de o parteneră nici măcar prea deosebită, fizic sau caracterologic (Vesper Lynd - Eva Green, una dintre cele mai şterse Bond-Girls ever) - demisionând, făcând greşeli complet out of character (atât ca personaj, cât şi la propriu). Greu, foarte greu de acceptat - mai ales că, pe lângă gratuitate, interludiul romantic mai e şi banal, siropos, scos din context, creând o ditamai burta tocmai în zona unde ar fi trebuit să se acumuleze inexorabil tensiunile în vederea ciocnirilor finale (greşeală pe care am întâlnit-o de nenumărate ori, la cineaşti care mizau pe rolul de "trambulină" al unui asemenea respiro - uitând că, dacă vrei ca trambulina să te catapulteze, trebuie să-ţi iei avânt şi să sari pe ea; în speţă, să-ţi încarci personajele - care, conform uzanţelor oricărui brand de consum, erau doar nişte fermecătoare fantoşe).
Mai păcătuia Casino Royale şi la secvenţa-cheie ("lupta", "big-event-ul", "mid-point-ul"): fatidica partidă de poker în jurul căreia gravitează tot filmul. Dar la ce te poţi aştepta, când totul se desfăşoară la modul cel mai banal - nu există nici măcar o sugestie de triş sau altă tactică de a învinge, nici urmă de inventivitate - ca să nu mai vorbim de platitudinea stilistică (a regiei şi actorilor). Ce distanţă, de la inoubliabilul poker din tren, cu scăpărătoarele confruntări între temperamentul lui Rober Shaw şi giumbuşlucurile lui Paul Newman, în The Sting! Practic, în acel moment, Casino Royale a capotat, descărcându-şi moleşit toată sarcina acumulată în prima jumătate (în care se distingeau şi cele mai bune secvenţe ale filmului: urmărirea pe şantier şi confruntarea de la aeroport). Punctul culminant (surparea casei din Veneţia), oricum greu acceptabil ca veridicitate, mult lungit şi subminat de sentimentalisme, survine după o băltire mult prea îndelungată, şi e lipsit de orice susţinere. Iar finalul funcţionează doar pe jumătate - prin faptul că e deschis, şi pune punct cu replica de marcă (păstrată pentru acum, abia): Name's Bond... James Bond! Pregătită cum se cuvine, frustrarea creată de această încheiere surprinzătoare şi lăsată în coadă de peşte ar fi fost creatoare. Aşa, nu e decât iritantă.
Doi ani mai târziu, însă, avem surpriza de a constata că filmul următor începe aproape exact din acel punct - transformându-l pe James Bond, pentru prima oară, în semi-foileton. Ceea ce, privind în urmă, justifică retroactiv sau întregeşte tardiv măcar unele dintre neîmplinirile episodului trecut. Ca atare, îl putem accepta ca pe o simplă pregătire disproporţionată a întregii serii Craig (anunţată ca atare, prin faptul că şi actualul final păstrează o deschidere), care începe să-şi definească identitatea abia în actualul Quantum of Solace.
La fel ca în deceniul trecut, pe vremea lui Brosnan, şi de data asta subiectele caută o angajare accentuată în cele mai grave problematici contemporane cu potenţial de dezvoltare criminală pe scară largă, până la atingerea corupţiei la cel mai înalt nivel şi punerea în pericol a situaţiei internaţionale. Avem de-a face cu o super-corporaţie transnaţională (numită "Quantum") de speculaţii financiare la nivel macro (vizionară opţiune, când actuala criză mondială era tocmai pe ţeavă!), care în Casino Royale finanţa diverse grupări teroriste şi paramilitare din întreaga lume (iar rahatul dădea-n ventilator când tartorul, Le Chiffre, miza - şi pierdea - la poker milioanele băieţilor). Rezultatul era că, printr-un alt twist non-bondist, personajul malefic era lichidat imediat după aceea, făcând loc unui antagonist şi mai redutabil - pe care finalul îl găsea în partea nedorită a pistolului lui 007. Acum, mergând pe filieră, printr-un veritabil principiu al dominoului, ajungem la nişte mize şi mai mari: monopolizarea resurselor strategice în anumite puncte fierbinţi de pe glob - petrolul până la un punct, sau, la un nivel şi mai dramatic... apa, în deşertul bolivian.
Scenariul (Paul Haggis, Neal Purvis şi Robert Wade - Fleming nu mai e creditat nici măcar ca genitor al personajului principal) e la fel de complex şi precis articulat ca al filmului anterior, dar mult mai bine echilibrat în planul ansamblului, semn că autorii (aceiaşi trei) s-au aşezat mai stabil în această formulă de colaborare (de reţinut că Purvis şi Wade au mai scris, printre multe altele, The World is Not Enough şi Die Another Day, iar Haggis, care după zeci de scenarii de televiziune s-a întâlnit prima oară cu Bond la Casino Royale, e şi autorul unor scripturi ca Million Dollar Baby, Crash, Flags of Our Fathers, sau Letters from Iwo Jima. În plus, trioul a reuşit să depăşească ezitările zaharisite de-acum patru ani, urmărind mult mai incisiv şi credibil ezitările şi incertitudinile umane ale personajelor - mai ales în planul omniprezentelor suspiciuni paranoice care constituie un sub-plot important al povestirii - vezi personajele Mathis (Ginacarlo Giannini) şi Felix Leiter (Jeffrey Wright), duse mai departe din Casino...; din nefericire, aceeaşi relativizare a loialităţilor se soldează şi cu un rezultat parazitar: redutabilul MI6 nu mai e nici pe departe atotputernic ca în trecut, ba chiar adeseori, în raport cu alte instituţii ale statului, începe să pară cam la fel de autoritar ca o asociaţie a locatarilor de la scara III. Umanizarea lui M, începută cu răpirea din The World Is Not Enough şi continuată în Casino Royale, când Bond îi violează puţin domiciliul pentru o consultaţie la ceas de noapte, subminează şi mai mult sanctitatea companiei, reducând miza fără a pune nimic în loc. Noroc că drama constituită în jurul lui 007 însuşi - efortul de a rămâne detaşat, înfrânându-şi pornirile de a glisa în sfera răfuielilor personale - funcţionează acceptabil, potenţând corect conflictul.
Regia lui Marc Forster (aflat la doar al optulea film, după Finding Neverland, Stay, Stranger Than Fiction şi The Kite Runner e mult mai sigură, coerentă şi nervoasă decât a lui Martin Campbell (care, culmea, avea la activ douăzeci şi trei de filme, printre care lăudabilul Goldeneye şi cei doi...Zorro reciclaţi cu Banderas). Inevitabilele secvenţe de super-chase reuşesc să atingă din nou nivelul de adrenalină de pe vremea lui Roger Moore şi, intermitent, Pierce Brosnan, deşi ne lasă, totuşi, să tânjim după ingeniozitatea unora dintre cele mai trăsnite soluţii de pe vremuri (ca, de pildă, ferfeniţirea pneurilor ca să-şi facă B.M.W.-ul drezină, în Octopussy). Nu lipsesc nici inadvertenţele crase - una dintre ele subminând (aceeaşi greşeală ca-n Casino...) tocmai punctul culminant: incendierea nejustificat de rapidă a hotelului şi, cireaşă pe tort, şueta contemplativ-confesional-sentimentaloidă, prelungită cu osârdie, între Bond-Boy şi Bond-Girl, în mijlocul flăcărilor care i-ar fi pârlit în trei sferturi de secundă fix (nu le mai ardea lor de stat la taclale, pănă-i hău'!).
Că tot veni vorba de B-Girls, Olga Kurylenko se achită bine de sarcini, amintindu-ne mai mult de rolurile din Paris, je t'aime sau Le Serpent, decât de neprivibilul Hitman ori nehotărâtul Max Payne (apropo, înc-o revoluţie: Fata-Bonda nu mai e o debutantă), iar alternativa ei (ca de obicei, 007 aplicând principiul "între două / nu te plouă"), Gemma Arterton, în rolul Strawberry Fields (din nou un nume calambur, deşi greu să mai bată vreunul neruşinatul Pussy Galore din Goldfinger) se trece nedrept de repede (noroc că va avea şansa să se impună cu Tess of the d'Urbervilles, la care tocmai filmează). Foarte îmbucurător, însă, e Mathieu Amalric, în rolul arch-villain-ului Dominic Greene - pervers-nuanţat şi mult mai complex decât în hiper-supraevaluatul Jean-Do din Le scaphandre et le papillon. Se mai remarcă acolitul său negativ, Generalul Medrano, interpretat tăios şi robust de distinsul actor mexican de teatru şi film Joaquín Cosio. Catalanul Fernando Guillén Cuervo, pune cu precizie şi economie de mijloace o binevenită pată de culoare, prin rolul colonelului de poliţie corupt.
Toate acestea fiind zise, s-ar părea că lucrurile nu stau deloc rău - dacă noua concepţie Bond n-ar păcătui la un nivel capital: se ia mult prea în serios! Dramă dramă şi ce dramă... luptă luptă şi dă-i şi luptă... dar din nelipsitul umor bondesc, de-abia dacă au mai rămas câteva mostre răzleţe şi palide! Or, aşa cum spuneam şi la început, şi cum în fond ştie toată lumea (mai ales apropo de Roger Moore), tocmai autoironia şi hazul de tip tongue-in-cheek completau acceptabilitatea şi farmecul tuturor năzbâtiilor zerozeroşeptice. Faptul că, în jurul lui Daniel Craig, cuantumul de poante a scăzut atât de mult, nu e de natură să ne ofere nici o consolare...
8 noiembrie, 2008, 2:30-4:47
Bucureşti, România