Cronica de (mai mult sau mai puţin de) 5 rânduri - FNT 2008: Odihna şi Dedublarea

Odihna sau puţin înaintea sfârşitului,
regia Mihai Măniuţiu

Nu tot ce ţine în teorie se dovedeşte valabil şi în practică. Eseurile criticului de teatru George Banu despre un anume moment de contemplare al senectuţii în aşteptarea Marelui Final sunt texte eminamente poetice, cu o componentă filozofică şi fără valenţe dramatice. Regizorul Mihai Măniuţiu încearcă să facă un spectacol din aceste texte destinate cititului şi nu privitului, dar performance-ul este însăilat, haotic, destructurat, oricât ni se spune că face rapel la unele citate din alte spectacole maniuţiene. În fapt, am văzut un spectacol de-a dreptul urât vizual şi fără sens. Iar asta nu e un citat.

Dedublarea,
un spectacol de Mădălina Dan

Viaţa este de o ironie usturătoare. Providenţa, în mărinimia sa, mi-a purtat paşii la un spectacol - antidot al celui de mai sus. Dedublarea este un perfomance de o ironie caldă, dar zdravănă despre clişeele dansului, despre sensuri iluzorii ascunse în mişcări, despre patetismul stupid al coregrafiilor de şcoală, despre anchilozarea în forme, despre pretinsele semnificaţii criptice ale corpului în mişcare atunci când acestea lipsesc, de fapt, cu desăvârşire. Un arici, un vultur (nu pleşuv), un măgar pletos şi o oaie (care arăta a găină) predau cursuri de înţelegere a dansului (la Muzeul de Artă se ţineau pe vremuri cursuri de înţeles pictura). Multiple referinţe la şcoala românească de coregrafie, depăşită nu atât de estetici, cât lipsită de un sistem de învăţare creativ. Un râs cald, dar pişcător care semnalizează stupida rigidate a unei arte prin excelenţă fluidă. Dedublarea pare a fi o replică muşcătoare la Odihna sau puţin înaintea sfârşitului. O mulţime din automatismele puse la zid de Mădălina Dan şi colegii săi se regăsesc din plin în spectacolul lui Mihai Măniuţiu. Noua generaţie dă la o parte, cu umor, vechea gardă. E bine.