Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Duchess, The

A da clasă - The Duchess


Andrei Gorzo

Dilema Veche, noiembrie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Există un motiv excelent de a vedea The Duchess, iar acesta este ducele. Mai exact, Ralph Fiennes în rolul lui William Cavendish, cel de-al cincilea Duce de Devonshire (1748-1811).

La 46 de ani, Fiennes nu şi-a pierdut nimic din frumuseţea severă pe care o avea în The English Patient, dar, aici, severitatea lui n-are nimic romantic. Lumina din ochii lui e mornă, iar ce se întrezăreşte în spatele lor e gri şi greu - spiritul ducelui e o casă veche şi singuratică pe o landă englezească, sub un cer de noiembrie. Atunci cînd îşi alege o soţie - pe Lady Georgiana Spencer (Keira Knightley) -, el n-are decît un singur scop: să producă un urmaş. Nu face nici un efort să cîştige inima Georgianei - indiferent în ce fază a feudalismului s-a inventat dragostea, el e şi mai feudal. După un timp o informează că are un copil din flori (o fetiţă), care din acel moment va locui împreună cu ei. După încă un timp o informează că prietena ei, Lady Bess Foster (Hayley Atwell), s-a instalat definitiv la ei în casă, ca amanta lui.

Un actor contemporan are nevoie de inteligenţă şi de cultură ca să poată intra într-o minte atît de feudală ca a lui Cavendish. În lipsa acestor calităţi, raportarea lui va fi una antagonică, dezaprobatoare, şi lucrul ăsta se va simţi: un actor neinteligent şi necitit va gîndi personajul în termeni moderni - termeni ca "necomunicativ", "insensibil" ş.a.m.d. - şi (chiar dacă nu vrea) îl va pune la zid. Dovada autenticităţii lui Fiennes este că termenii ăştia nu se lipesc de ducele lui: sună anacronic, inadecvat - ducele e un om de dinaintea inventării lor. E una dintre rarele interpretări "la costum de epocă" din care chiar poţi să înveţi ceva despre epoca respectivă. Uitîndu-te la duce, poţi să înţelegi pe ce se bazează convingerea lui că are dreptul. Atunci cînd Georgiana, în numele egalităţii, îi cere permisiunea de a-şi lua şi ea un amant, el e ultragiat - soţia lui atentează la rînduiala universului. Culmea e că, deşi poziţia lui e, din perspectivă modernă, indefensibilă, pe cînd poziţia ei este şi poziţia noastră, revolta lui e mai emoţionantă decît a ei; ducele e cel mai emoţionant personaj din film pentru simplul motiv că e cel mai adevărat.

Keira Knightley n-are inteligenţa şi cultura lui Fiennes; deşi ştie să poarte o rochie de bal, ea nu poate face salturi imaginative în alte epoci şi în alte mentalităţi. Nu-şi poate reprezenta suferinţa ducesei decît în termeni moderni - mai precis, în termeni de "cît de greu mi-ar fi mie" -, nu se poate apropia de rol decît folosindu-se de compasiunea ei de femeie din secolul XXI pentru suratele ei din evuri mai întunecate. Nu suferă ca o femeie din secolul al XVIII-lea, care tinde spre emancipare, dar care, pînă una-alta, nu cunoaşte altă lume decît cea în care trăieşte; suferă ca o femeie care a văzut viitorul şi care ar vrea ca acesta să vină mai repede. Nu ştiu care or fi fost emoţiile unei tinere femei de-atunci (asta aş fi vrut să descopăr la The Duchess), dar ştiu că emoţiile pe care le proiectează Knightley (rareori mai multe deodată - de obicei una cîte una şi scrise cît mai citeţ) sînt emoţiile unei tinere femei de-acum prinse într-un mariaj de-atunci. Cu alte cuvinte, nimic interesant.

Din cauza incapacităţii lui Knightley de a se încadra temeinic în epocă, m-am tot temut că filmul lui Saul Dibb o s-o dea rău de tot în anacronism. Cel mai tare m-am temut la secvenţele care prezintă începuturile prieteniei dintre Georgiana şi Bess. La un moment dat, Bess o informează pe ducesă că actul amorului nu înseamnă doar să faci copii şi, cum stau ele tolănite în pat, începe s-o mîngîie pe spate; ducesa pare să ajungă la extaz în cîteva secunde. Acuma, eu nu spun că nu se poate specula pe marginea relaţiei lor, dar, în mod ideal, lucrurile ar trebui făcute astfel încît să nu evoce locurile comune ale pornografiei. În următoarele 10 minute, n-am mai reuşit să iau filmul în serios şi am început să anticipez un final în care cele două îşi unesc puterile împotriva tiranului, îl dau afară din castel şi umplu zidurile de graffiti gen "Zonă liberă de feudalism" sau "Kilometrul 0 al modernităţii". Dar nu se întîmplă nimic de felul ăsta. Bess - care s-a despărţit de soţul ei şi care depinde de bunăvoinţa ducelui ca să-şi poată revedea copiii - nu-şi uită nici o clipă interesul şi, la final, povestea nu face bum, ci face fîs într-o manieră care pare fidelă vieţii reale.

Filmul - care se bazează pe o biografie de Amanda Foreman - este serios. Dibb tratează cu superficialitate strălucita carieră socială a Georgianei (ca zeiţă a modei şi muză a politicienilor), preferînd să se concentreze pe căsnicia ei, dar, cum căsnicia înseamnă Fiennes, Dibb face bine că se concentrează pe ea. Dacă Fiennes ar fi avut împotriva cui să joace, The Duchess ar fi fost o dramă autentică. Aşa, e un film pe jumătate bun, pe jumătate plicticos.



 Toate articolele despre Duchess, The


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Suspine de epocă - The Duchess, Andreea Chiriac Hentea
 Fast clasic - The Duchess, Lucian Maier
 În rolul principal... Ralph Fiennes! - The Duchess, Mihnea Columbeanu
 Mai bine Ducele - The Duchess, Alex. Leo Şerban


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer