Esquire / mai 2008
Natura nu e numai plaiul unde mergi cu pătura la picnic. Poate fi şi locul unde ţi-e pusă la încercare rezistenţa. Şi umanitatea.

"Did you find your Indies, John?" / "I may have sailed past them." Când Pocahontas îl întreba asta pe John Smith, în The New World / Lumea nouă, de Terrence Malick, ei deja pluteau în siajul poveştii de dragoste. Odată cu America sălbatică şi verde, aventurierul englez descoperise un alt teritoriu virgin - iubirea. "You flow through me like a river", îi spune Pocahontas, care credea că oamenii sunt ca iarba, dar şi că bărbatul care-i apare în cale (după ce Smith o lasă, ducându-se-n Indiile lui) e un copac la a cărui umbră se poate odihni.

Terrence Malick e singurul regizor pentru care natura e Marea Mumă, ai cărei copii o spurcă. În filmul său de debut, Badlands / Banda sălbatică, inconştientul Kit (Martin Sheen) şi adolescenta Holly (Sissy Spacek) încearcă să se refugieze în pădure, după ce au fost complici la uciderea tatălui fetei. Dar casa din copaci, trapele şi imitatul păsărilor nu-i scapă de urmăritori. Următorul film al lui Malick, Days of Heaven / Zile în paradis, se petrecea şi el aproape numai în exterioare, în fâşâit de lanuri de grâu ş.a.m.d. Şi acest rai e distrus de viermele greşelii omeneşti: eroul (Richard Gere) o convinge pe iubita lui să se mărite cu texanul muribund, ca să pună mâna pe fermă. În The Thin Red Line / La hotarul dintre viaţă şi moarte - tot al lui Terrence Malick - natura e aproape carnală, verdele ei exuberant presupune o ploaie interioară permanentă, dar frumuseţea e otrăvită pentru cei care nu vin cu gânduri curate. Moartea şi-ar putea avea sămânţa chiar în această găoace de muşchi umed.

S-au făcut tone de filme în care natura e un refugiu dar, în majoritatea cazurilor, ea e departe de a fi şi idilică. În 1959, familia Meader a pus viaţa burgheză-n cui şi a plecat într-un colţ îndepărtat din Alaska. A realizat în 1970 un lungmetraj, The Year of the Caribou, redifuzat apoi sub titlul The Alaska Wilderness Adventure. Însă moartea fiului cel mare şi a soţului, capul familiei, a determinat-o pe Elaine Meader să se întoarcă în California.

În 2004 apărea Alone in the Wilderness, al cărui erou, Dick Proenneke, s-a mutat în 1950 în Alaska, la oraş, iar mai târziu şi-a construit o cabană în sălbăticie. Proenneke a avut mai mult noroc. A locuit în cabană singur, cu intermitenţe aproximativ 31 de ani. La 82 de ani s-a întors în civilizaţie, murind în 2003.

Realitatea e mult mai dură decât ficţiunea, iar viaţa în natură pare tot mai mult o utopie. Mai ales în zone dificile. Chris McCandless, băiatul despre care Sean Penn a făcut anul trecut Into the Wild, a hoinărit cu adevărat prin SUA ca în Evul Mediu, îngropându-şi banii la intrarea în marile oraşe (să nu fie prădat de alţi vagabonzi), a lucrat pe ici, pe colo, dar a capotat în Alaska. S-a descurcat totuşi trei luni vânând şi culegând fructe. Când cadavrul său a fost descoperit şi vestea a făcut înconjurul presei, poliţia a primit 150 de telefoane de la oameni care spuneau că era vorba de fiul, fratele sau prietenul lor. Nostalgia naturii o avem toţi, dar nu oricine are şi curajul s-o ia la picior. Poate doar simulat, în concedii, cum fac eroii lui John Boorman din Deliverance / Eliberarea, burghezi care pleacă să facă rafting prin statul Georgia, intrând ca inconştienţii într-o poveste care îi pune în faţa morţii. Natura e ca orice animal sălbatic. Pare prietenoasă, dar e neiertătoare dacă n-o respecţi şi nu eşti pregătit. În 2005, Werner Herzog a scos docudrama Grizzly Man / Omul Grizzly, în care vorbea despre doi apărători ai urşilor grizzly ucişi de una dintre fiare. Herzog e demult fascinat de încercările omului de a îmblânzi natura.

Într-un alt soi de filme, eşuarea accidentală într-o zonă dificilă e şi o competiţie între oameni. În The Edge / Înfruntarea - de Lee Tamahori - Anthony Hopkins şi Alec Baldwin sunt doi concurenţi la inima aceleiaşi femei, pe care lupta pentru supravieţuire în Alaska îi învaţă să se respecte. Fiind "muma" noastră, natura ne-a creat şi tot ea ne omoară. Dacă nu ne omoară, ne face mai puternici. Se pare că nu prea există variante intermediare.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus