Salonul îngust al Institutului francez a adăpostit mai multă aparatură de înregistrare decât suflete. Cu toate acestea, pe parcursul celor aproape două ore de discuţii, Eric Fottorino a ştiut să zâmbească senin şi cald şi să îi însoţească pe interlocutorii săi Gabriela Adameşteanu, Cezar-Paul Bădescu, Carmen Muşat, Elena Vlădăreanu într-un du-te vino între cele două lumi ale scriiturii, moderat de Luca Niculescu.
Oul sau găina
Punctul de plecare într-o asemenea discuţie nu poate fi unul original. Există jurnalişti care sunt şi scriitori, sau viceversa. Totuşi, jurnalismul şi literatura, aceşti faux amis cum i-a numit Eric Fottorino, reprezintă două domenii cât se poate de diferite ale scrisului: unul al preciziei şi al regularităţii informaţiei, celălalt al creativităţii subiective. Pot coexista cele două faţete sau una dintre ele induce sacrificiul celeilalte? Şi desigur, întrebarea cheie: cine a fost mai întâi, scriitorul sau jurnalistul?
Pentru Elena Vlădăreanu, din experienţă proprie, presa şi literatura pot coexista natural şi fără contradicţie, convieţuind într-o perpetuă contaminare. După cum singură recunoaşte de altfel, le face pe amândouă. Bagajul literar de subsol al Elenei Vlădăreanu, deşi tăcut, aduce "un farmec aparte" jurnalismului pe care îl practică.
Cezar-Paul Bădescu vede total diferit raportul între aceste două stări ale scrisului, care nu se pot decât exclude. Jurnalismul, cu precizarea că este vorba despre cel cotidian, nemilos, exigent şi nu despre forma "boierească", săptămânală sau de revistă, subjugă şi devorează scriitorul. Dacă iniţial activitatea jurnalistică este o concesie pe care o face scriitorul imediatului şi gloriei contemporane, compromisul îl acaparează şi lipsa de timp şi de energie se numără în pagini albe.
Gabriela Adameşteanu reprezintă, cum însăşi recunoaşte, un caz aparte, cel al scriitorului care a aspirat la jurnalism, din pofta libertăţii de a putea în sfârşit vorbi şi fi auzită. Mirajul de a fi puternică, ajuns din urmă de realitatea de a fi permanent manipulată, într-un fel sau altul.
Carmen Muşat a adăugat în supa discuţiei condimentul criteriului etic, unde riscul asumat al ziariştilor de a avea impact asupra realităţii imediate se soldează iremediabil într-o responsabilitate permanentă, de care scriitorul este mai liber. Doar "mai" liber, pentru că îşi are şi el constrângerile lui. Pentru Carmen Muşat, jurnalistul se defineşte într-un raport de respect faţă de cititor, faţă de inteligenţa şi capacitatea acestuia de a judeca, fără să fie necesar să-şi aproprieze o opinie care îi este indusă, formulată în prealabil de jurnalist.
Cu graţia şi discursul celui care deapănă poveşti, Eric Fottorino a căutat să identifice, pe parcursul intervenţiilor, straturile simbiozei scriitor /jurnalist. Şi parcă, parcă, scriitorul ar avea mai mult de câştigat de pe urma omului presei în relaţia aceasta de îngemănare conflictuală. Pe de o parte, adeseori, recunoaşterea mediatică a jurnalistului propulsează scriitorul, cum s-a întâmplat cu numeroşi jurnalişti francezi. Notorietatea vinde. Pe de altă parte, non-ficţiunea este materialul vast care hrăneşte ficţiunea, ostentativ de la Truman Capote încoace şi trecând prin nume ca Tom Wolfe sau mioriticul Gheorghe Crăciun, a cărui Pupa Russa este clădită pe decupaje minuţioase din ziarele vremii.
Quo vadis?
Jurnalismul este azi în plină metamorfoză. Distanţa tradiţională faţă de cititor a omului de presă se estompează odată cu revoluţia blogului, produs ingenios al unui nou tip de jurnalism, care nu numai că invită cititorul să participe activ, dar aproape că depinde de intervenţiile acestuia.
Procesul pare ireversibil: frontierele între texte îşi pierd demarcaţiile pe măsură ce formele de exprimare se multiplică. Ce mai este doar informare, ce este opinie, ce este ficţiune? Cine îmi vorbeşte? Greu de spus într-o lume virtuală, unde vocea oricui se poate face auzită, fără selecţii prealabile. Oricine are legitimitatea de a comunica la scara largă, graţie pânzei de păianjen virtuale.
Ce va rămâne din tabieturile presei scrise, dacă informaţia şi publicul se transferă online? Părerile sunt împărţite, deşi cu note predominant pesimiste. Vor rămâne câteva publicaţii, cele generaliste, sau cele de nişă, sau doar cărţile, sau nimic. Agitaţie şi apocalipsă.
Le Monde este mai citit ca niciodată de când are un site activ şi bloguri numeroase, accesate zilnic de milioane de interesaţi, a precizat Eric Fottorino. Pentru directorul cotidianului francez, blogul este doar o ramură nouă şi deosebit de profitabilă a brandului consacrat Le Monde, un instrument.
M-am gândit că dl Fottorino a venit la Bucureşti să ne spună să nu diabolizăm tot ce ni se întâmplă. Pentru că, nu-i aşa, experienţa nu înseamnă lucrurile care ni se întâmplă, ci ce facem noi din ele.
***
Mă ridicam să plec, în întârziere deja, la ultimele ecouri ale conferinţei, când o întrebare mi-a percutat auzul. Mai există jurnalism, dacă toată lumea scrie? Am roşit puţin şi mi-am propus să scriu neapărat rândurile astea când ajung la o tastatură şi un ecran.P.S: Eric Fottorino a mai zis ceva ce o să ţin minte: Le fait de ne pas écrire, ne veut pas dire qu'on n'écrit pas. Pentru că, cel mai adesea, povestea pe care vrem să o scriem se scrie singură, deja şi nu ne mai rămâne decât s-o urmăm şi să o redăm lumii.
Director al cotidianului Le Monde şi autor a opt romane de ficţiune, Eric Fottorino este venit la Bucureşti cu ocazia traducerii în limba română a romanului său Sărutări de cinema (Gallimard, Prix Femina 2007) la Editura Trei.
Va mai participa la prezentarea filmului La peau douce de François Truffaut, sâmbătă 15 noiembrie, orele 17.00, Sala Elvira Popescu.