Întîmplător sau nu, în timpul FNT a avut loc şi Festivalul Teatrelor Europene, care ne-a adus între altele la Bucureşti spectacolul Unchiul Vania, de Cehov, de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, în regia lui Andrei Şerban. S-a jucat la Teatrul Odeon, deşi se spunea că, fiind modelat după spaţiile teatrului gazdă, e nedeplasabil. Nu am văzut decît această reprezentaţie şi pot să spun că părea gîndită pentru noul său amplasament. Stalul cu fotoliile în pluş roşu, lojile, balcoanele, buzunarele scenei şi scena însăşi, în care ne-am aflat din cînd în cînd alături, actori şi spectatori, planşeul mobil care s-a deschis la un moment scîrţîind înfricoşător, toate au jucat în acest spectacol fabulos.
O viziune prin care regizorul l-a scos pe Cehov din "atmosferă", din static şi i-a conferit o dinamică năucitoare, care e în fond a trăirilor, a exploziilor interioare prin care trec personajele. La început plictisite, apatice, fiecare în elementul său, acestea sunt văzute în sală ocupînd fotoliile spectatorilor. Le putem observa mai bine. Cu ticurile de comportament, cu micile ipocrizii şi o anume iritare în relaţii. Elena Andreevna are mult aer în jur pentru a-şi etala poza, ca şi Serebreakov, acum elegant şi pedant, în mantoul său alb, cu borsalină şi mănuşi asemenea. O tandreţe domestică ne inundă, dar tangoul iniţiat de profesor, care va puncta pe parcurs - ce extraordinară idee! - şi patimile, şi ridicolul, şi senzualitatea relaţiilor, dansat acum printre fotolii de toţi ai casei, e un preludiu al dramei.
Actul doi e al doctorului Astrov - Bogdan Zsolt -, coborînd de la podul scenei în cea mai extraordinară scenă de beţie pe care am văzut-o vreodată. Tot aşa cum Vania - Hathazi Andras -, ameninţînd disperat cu pistolul, e memorabil. Noroiul, ploaia, penumbra, cămăruţa cu geamlîc în care boleşte Sereabreakov, rîsu-plînsu din scena împăcării dintre Elena şi Sonia sunt şi ele de neuitat. Ca şi jocul Imolei Kezdi, trecînd de la alinturi de vedetă la pasiunea devoratoare pentru Astrov. Dar momentul de impotenţă al profesorului, personaj pe care Biro Joszef îl compune din zeci de faţete, dar cochetăriile deplasate ale lui Maman sau ciorapii căzuţi ai Soniei... zeci de detalii pe un traseu gîndit milimetric la nivelul spaţiului, ca şi al personajelor, fac din acest spectacol o bijuterie şi o mare lecţie de teatru. Şi de viaţă.
De mult n-am mai plecat de la teatru atît de răvăşită, cu sentimentul că mi-au rămas atîtea lucruri neînţelese din tot ce am trăit şi trăiesc. Monologul Soniei despre viaţa de apoi, rostit precipitat ca-n biserică, lîngă un Vania deznădăjduit, plouat, tragic, ne spulberă şi ultima credinţă. Împreună cu minunaţii actori ai Teatrului Maghiar din Cluj, regizorul Andrei Şerban ne scutură de orgolii. De aceea, spectacolul lor ne e nu numai drag, dar şi, în multe privinţe, necesar.