Cu biletele în portofel încă din prima zi de vânzare, la insistenţa şi iniţiativa (foarte apreciate de altfel) unei prietene dragi, rezistasem chiar şi tentaţiei de a vedea înainte piesa, la mama ei acasă, în romanescul teatru brăilean Maria Filotti; pentru a nu risipi vraja unei aşteptări prelungite.
"Bună seara Bucureşti! Trezeşte-te, Bucureşti!!!" a răsunat în tot Odeonul, de pe scena pe care unii copii s-au bătut mai apoi tragic, cu perne, preţ de două ore. Noapte, ca atunci când mă trezeam, copil, şi mi se făcea frică de moarte.
Am stat sus, la balcon, cu studenţii, dintr-un loc de unde privirea mea cuprindea întreaga sala, scenă şi public. După primele 10 minute, am privit inconştient în jur, aşteptând să se ridice cineva şi să plece, ca la E doar sfârşitul lumii. Stătusem atunci cam în acelaşi loc şi un cuplu de lângă mine părăsise sala după câteva minute, motivând cu voce tare că piesa este "absurdă" şi de neînţeles.
Din raza mea vizuală nu a plecat însă nimeni, până la sfârşit.
Pe scenă, dulapul înalt şi fără uşi, ca un perete dublu unde copii singuri stau închişi, fiecare într-o celulă, ca în sine. Smuciturile corpurilor aproape goale, ritmate de cuvintele, luminile şi umbrele care le cad deasupra, când tăioase, când dulci. Coregrafia care însoţeşte mereu, precum inconştientul, imaginea, emoţia şi cuvintele. Scena teatrului are la Afrim atâtea straturi cât să-ţi umple mintea.
Dintre actorii de pe scenă, din grupul nostru, fiecare şi-a ales un favorit pe care l-a urmărit pe tot parcursul piesei, dansând, plângând, unduindu-se. Adolescentul lung şi slab, fata cu părul ireal de fierbinte, poliţistul dement, scriitorul. Fratele. Pare că fiecare dintre ei se pliază pe imaginaţia adâncă a fiecăruia dintre noi, chiar şi numai estetic. Ca numele Michal, care mi-a amintit de copilărie, de Brăila, de bulevardul cu tei şi de bunica mea pe care o cheamă Michaela. Iar Michal personajul, tânărul ghemuit la marginea mării din tabloul lui Flandrin Hippolyte, adus la viaţă într-un cântec de leagăn contemporan şi sumbru.
Poveştile mise en abîme le-am înghiţit ca pe siropul de tuse, dulcege în durere şi cu aftertaste amar. Degeţele de copil într-o cutie. Povestea Omului Pernă, în care perna umană am văzut-o cu ochii ca pe o jucărie de pluş imensă şi morbidă, cu dinţii din perne mici şi albe, rânjind - un înger al morţii venit din desene animate. Povestea Porcului Verde, spusă ca la foc de sobă, între corpuri tinere, calde şi respiraţii întretăiat timide - o bandă desenată unde Oblio cel fără de ţugui este o stenogramă roz-verde a lui Warhol. Fetiţa Iisus, care credea, ca Grace în Dogville. Povestea Scriitorului şi a Fratelui său, unde personalitatea, copilăria şi mintea celor doi se contopesc până la confuzie, mi-a vorbit, poate, cel mai adânc mie.
Aş mai fi scurtat scenele de la sfârşit, pe alocuri prea explicative. Nu aş fi luat însă nimic din cabaretul ocazional al piesei, la care uneori am râs cu lacrimi şi aveam nevoie să şi râd, printre copiii morţi.
Nu am vrut să aplaud la sfârşit, pentru că eram înăuntru. Am îmbrăţişat îngerul roşu din sală care rămăsese fără cuvinte şi aer. Am fi plâns poate împreună dacă Sweet Dreams-ul final ar fi fost varianta macabră a lui Marilyn Manson, cu vocea ruptă, solo-urile de chitară, urletele care se pierd în auz şi fulgii care plutesc la final, când se prăbuşeşte versul cu what's inside you.
