Bucureştiul fiecăruia - Ce n'est pas une chanson d'amour

Club Fabrica, final de festival Temps d'image. Premieră: Ce n'est pas une chanson d'amour. Regia Carmen Vidu. Cu Marius Manole, Istvan Teglas, Florentina Ţilea şi Paul Dunca. Patru poveşti ţesute prin text, cîntec, dans şi, desigur, proiecţii. Nu e vorba de personaje, ci de autobiografiile interpreţilor. Dar, prin plasarea într-un perimetru artistic, fie el şi neconvenţional, actorul, chiar şi atunci cînd se manifestă nedisimulat autobiografic prin simpla asumare a contextului, devine personaj. În acest caz se vorbeşte de Bucureştiul tău, al lui, al orişicui, nu doar de Bucureştiul lui Paul, al lui Istvan, al lui Marius sau al Florentinei.

Spectacolul începe după primul moment al lui Istvan Teglas. Nu am aflat dacă e o intenţie de regie sau e talentul acestui actor de a impune o substanţă artistică reală oricărui context în care intră. Atunci începe spectacolul, după toate rigorile căruia i se supune fenomenul în cauză. Înţelegi că ai venit la spectacol atunci cînd Istvan intră în scenă, adică atunci ţi se arată sensul actului artistic. Pentru că despre asta e vorba, nu despre o adunare de mulţi oameni cool, atît de cool încît nu au nici o problemă în a fuma liniştiţi sau în a-şi consuma berea în timp ce privesc ce se mai întîmplă pe scenă. Doar au venit la "club", nu? Dar şi asta face parte, la urma urmei, din spiritul Bucureştiului. Spectatorul "de Bucureşti" a fost acolo şi nici măcar nu îşi punea problema că intră într-o regie care îl depăşeşte.

Trebuie remarcat aici ceva rar în arta regizorală de la noi: regia care se camuflează în propriul produs, regia care este prezentă tocmai prin faptul că nu îşi strigă cu ostentaţie pretenţiile. Aparent, asistăm la o alăturare de momente, care nu au nici o legătură, care se succed, printr-o încercare de a le face coerente. Dar vă întreb: ce legătură are fiecare dintre dumneavoastră cu Bucureştiul, cu omul care îl împinge (desigur, fără intenţie), în fiecare dimineaţă, la metrou? Ce legătură are fiecare dintre noi cu faptul că şi alţii respiră acelaşi aer? Cui îi pasă ce visează sau gîndeşte cel care trece pe lîngă noi? Carmen Vidu găseşte coerenţa aparentelor "insule" biografice ale celor patru personaje şi ştiinţa de a ţese o imagine a Bucureştiului din întretăierea celor patru biografii ce pot fi multiplicate exponenţial. Cum? Veţi vedea cum, dacă mergeţi la spectacol, dacă apoi schimbaţi metroul la Dristor, încercînd să acceptaţi că cei care vă împing sînt identităţi articulate, nu entităţi aleatorii care vă bruschează şi vă consumă aerul.

Faptul că spectacolul se joacă la Club Fabrica nu e întîmplător. Acest tip de loc a devenit paradigmă în imaginarul nostru colectiv, precum celebrele carpete din vremea bunicii care, întocmai ca sunetele fundamentale ale spectacolului, primesc statut de personaje. De reţinut acest gînd din textul lui Marius Manole: "Am bulină roşie". Cîţi dintre noi ar recunoaşte, ca acest personaj - insist, este un personaj, pentru că impune o identitate paradigmatică -, că la primul cutremur ar putea să dispară?