Am aflat de concertul Kumm din Oradea de pe messenger, din statusul unui amic muzician (mulţumesc, Mr. Hulban). Ca de obicei, clubul unde s-a produs cântarea a considerat că un simplu afiş pus pe geam este suficient. N-a fost. A treia mea întâlnire cu grupul Kumm în ultimele opt luni a fost cu totul altfel. Prima s-a produs în martie, la Timişoara, în clubul Bunker, arhiplin de oameni care ştiau piesele trupei. A doua a avut loc la Vama Veche, pe o terasă umplută de oameni adunaţi din toată ţara. Sold-out, cum le place organizatorilor să spună, în condiţiile în care în staţiune se mai cânta simultan (şi gratis) în vreo patru locuri.
Concertul de la Oradea (20 noiembrie 2008, clubul Blue Monday) a avut acelaşi parfum de ilegalitate pe care îl are orice cântare mai "deşteaptă" de aici. Promovarea a fost minimală, făcută parcă pe ascuns, în consecinţă s-a aflat de eveniment foarte greu şi din întâmplare. Evident, a fost lume puţină. Spre final, când chitaristul a chemat-o în faţa scenei pe fata de la bilete ("Hai, că nu mai vine nici dracu'!"), a devenit limpede că, în ciuda profesionalismului şi a dragului de muzică afişat, membrii trupei au fost afectaţi de audienţa mică. Chiar dacă foarte inimoasă.
Kumm poate fi uşor confundată cu o trupă de afară. Nu neapărat din pricina versurilor englezeşti în majoritate, ci pentru că are o perspectivă foarte spectaculoasă şi curajoasă asupra sunetului. Dar şi pentru că terenul alternativ pe care zburdă îi permite aproape orice. Băieţii aceştia s-au întâlnit în locul perfect. Kumm e mediul optim pentru nişte oameni care combină stilurile muzicale cu lejeritatea cu care Jamie Oliver amestecă ingrediente. Îmi place muzica lor pentru că este deschisă, îmi creează imagini şi mă obligă să îi ascult creativ. De multe ori m-am surprins continuîndu-le liniile melodice după propriile mele gusturi şi idei. Sau încercând să anticipez traseul unei melodii pe care o ascult pentru prima dată.
Kumm s-a format într-un centru studenţesc (Cluj Napoca) şi are succes în special în oraşe studenţeşti. Nu şi la Oradea. S-a dovedit încă o dată că avem un centru universitar mult mai tare decât cel din Vadu Crişului şi că, atunci când aud rock din greşeală, studenţii de aici îşi scuipă în sân. Încercând să strecor o undă de optimism ironic în minima mea relatare, risc afirmaţia că poate nu noi am fost puţini aseară, ci clubul Blue Monday este prea mare. Prea mare pentru un oraş atât de mic pe interior.