Şi poate mai puţin importantă este în acest sens originalitatea lui Stravinski, care a scris Sacre du printemps în 1913, prezentând-o în cosmopolitul Paris, cât muzica absolut năucitoare a Concertului pentru vioară şi orchestră compus în 1947-48 şi încuiat de Şostakovici într-un sertar pentru a evita acuzaţiile de "perversiuni formaliste şi tendinţe antidemocratice", foarte "en vogue" în acei ani la Moscova. Concertul va fi prezentat în primă audiţie de-abia în 1955, după moartea lui Stalin, cu David Oistrach ca solist, violonistul căruia, de altfel, îi şi fusese dedicat, din acel moment devenind unul dintre cele mai cântate concerte ale secolului XX. Cu o formă atipică, solicitând solistului pe de o parte un rafinament muzical şi o profunzime extreme, iar pe de altă parte o forţă expansivă şi o virtuozitate de clasă, concertul şi-a găsit în tânărul violonist Remus Azoiţei un interpret remarcabil. Actualmente profesor la Academia Regală de Muzică din Londra, violonistul a absolvit în anii '90 Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, perfecţionându-se apoi la Julliard School of Music din New York şi având ocazia să concerteze în întreaga lume. Ceea ce şi-a însuşit Remus Azoiţei în ultimii ani este, în afara perfecţionării unei tehnici ajunse ireproşabile, o anumită ţinută solistică pe care perspectiva mondială asupra artei pe care o practică i-a impus-o, ca multor altor tineri instrumentişti români pe care i-am ascultat în ultimul timp revenind la Bucureşti după frecventarea unor şcoli celebre. Strălucit a fost Remus Azoiţei în recentul său concert din Studioul Mihail Jora al Radiodifuziunii, iar acompaniamentul asigurat de Orchestra Naţională Radio sub bagheta lui Ovidiu Bălan cu mult peste media cu care ne-am obişnuit.
Alegerea dirijorului pentru a doua parte a concertului s-a dovedit cel puţin la fel de îndrăzneaţă, Sacre du printemps de Stravinski fiind una dintre "pietrele de încercare" atât pentru şeful de orchestră, cât şi pentru un ansamblu simfonic mare. Capodoperă de vitalitate de o inventivitate prodigioasă, Ritualul primăverii este o creaţie de eliberare şi de deschidere. Chiar dacă a inspirat multe imitaţii ulterioare, acestea i-au urmat într-o manieră superficială, în registrul efectului pitoresc. Stravinski însuşi, după această lucrare destabilizatoare, a încercat să aplice câte ceva din reţetă în diverse direcţii, fără a-şi propune însă reluarea ideii în sine. Unitatea care domină Sacre du printemps, în pofida libertăţii totale în raport cu orice sistem, inexplicabila ei logică în invenţia perpetuă fac din ea o lucrare care nu-ţi poate reuşi decât o dată în viaţă. În domeniul ritmului, ne întâlnim aici cu un rafinament extrem al formelor, care nu sunt percepute ca sofisticare gratuită, ci ca proces ritmic intens şi fascinant. La fel, politonalismul produce un efect primitiv, ca o suprapunere de instrumente neacordate, fără a afecta un puternic sentiment al afirmării tonale şi diatonice. Astfel, complexitatea ritmică este echilibrată de o simplificare a celorlalte dimensiuni ale scriiturii. Tocmai din cauza unei realizări incomplete a acestei complexe dimensiuni ritmice, de pulsaţie a lucrării, nu putem vorbi în cazul concertului lui Ovidiu Bălan cu Orchestra Naţională Radio despre o versiune-etalon, momentele succedându-se destul de inegal şi, în unele cazuri, într-un tempo prea lent. Totuşi, impresia de ansamblu a fost una pozitivă, conturând o seară muzicală reprezentativă pentru ceea ce a însemnat muzica rusească a secolului XX.