Jonglerii rafinate: TV On the Radio, Dear Science

În cazul (uneori regretabil, de cele mai multe ori necesar) că aţi dori să daţi de pămînt cu o formaţie americană sclifosită, am o veste proastă: cu TV On the Radio nu prea se poate. Căutaţi-le breşe, damfuri şi cusururi, întoarceţi-i pe toate feţele şi veţi vedea că domnii Tunde Adebimpe, Kyp Malone, David Andrew Sitek, Jaleel Bunton şi Gerard Smith sînt enervant de infailibili. E adevărat, eu, unul, mărturisesc că nu am încercat pînă acum cu dinamita, dar ceva mă face să cred că şi tentativa asta ar da greş. Şi nu e vorba că mai toţi criticii muzicali din lume le închină osanale (fapt deranjant în sine), nici că de trei albume încoace, mai exact de la Desperate Youth, Blood Thirsty Babes, trecînd prin Return to Cookie Mountain şi ajungînd la Dear Science domnii aceştia nu au catadicsit să dea greş, cît mai ales că dichisul lor stilistic, principiile estetice şi nonşalanţa cu care jonglează cu partituri eclectice sînt chestiuni temeinice, pe care nu prea se face să le iei în balon. Dacă mai punem la socoteală şi că fastul mediatic, melodiile de complezenţă sau hiturile de sezon nu au fost niciodată o miză pentru această trupă, veţi intui probabil că avem de-a face cu nişte intelectuali. Şi asta ar mai fi cum ar mai fi (slavă Domnului, neajunsuri sînt pentru toată lumea), numai că, vedeţi dumneavoastră, toate acele persoane mai sus menţionate sînt în stare să şi glumească pe albumele lor, să ne dea cu zăhărelul pop pe la nas sau să ne facă să dansăm. Ceea ce, îmi pare rău să admit, e de bine şi are darul să ni-i apropie şi să-i facă chiar simpatici.

Încă de la debutul din 2002, jovialul, atipicul, auto-ironicul OK Calculator se poziţiona în răspăr cu tendinţele vremii, anunţînd, dacă nu un mare nume, măcar apariţia unor muzicieni de soi. E.P.-urile care au urmat au fost întîmpinate cu căldură şi era cert că TV On the Radio devenise găselniţa cool a acelor iniţiaţi ce-şi descoperă plăcerea vieţii, numind "maeştri" oameni de care n-a auzit mai nimeni. Din nefericire, TV On the Radio le-a dat dreptate: Desperate Youth, Blood Thirsty Babes era suficient de cizelat, de retro, de sigur şi de pătimaş introvertit, încît să reprezinte o certitudine. Tunde Adebimpe şi Kyp Malone se calificau în categoria compozitorilor de elită, iar TV On the Radio era anunţată ca fiind revelaţia acelui gen cerebral, pretenţios şi, în general, ocolit de mai toată lumea: art-rock-ul. Return to Cookie Mountain a frînat ceva din gravitatea însingurată, cu tente psihedelice a sunetului, a şlefuit asperităţile şi a transformat melodia într-un festin fercheş şi cosmopolit care cuprindea orice, de la jazz, blues, a capela, pînă la punk, disco, electro sau rock avangardist. Parada lor, îndatorată unor eterni David Bowie sau Peter Gabriel, sau mai recenţi Sufjan Stevens sau Arcade Fire, se adresa în primul rînd rafinaţilor şi esteţilor, acelor voluptuoşi gurmanzi care nu se vor mulţumi cu o simplă idee şi vor gusta deliciile unui întreg dezmăţ stilistic. Altfel spus, TV On the Radio, îşi cîştigaseră definitiv critica muzicală de partea lor, ca să renunţe fără remuşcări la vulgul cel mult, aducător de faimă imediată.

Dear Science însă nu este neapărat mai accesibil şi mai dispus la concesii cu ascultătorul standard, dar este cert mai vivace, mai senzual şi mai dansabil decît oricare album al lor de pînă acum. E mult spus că TV On the Radio s-ar fi cantonat în 2008 într-un loc anume pe scara timpului şi a muzicii, dar parcă pregnanţa funk, disco şi post-punk îi apropie ceva mai limpede de sfîrşitul anilor '70, începutul anilor '80. Experimentele trec deja pe o linie sigură, îndatorată în special lui David Bowie. Mă hazardez chiar să spun că Dear Science este genul acela de album Bowie, pe care Bowie n-o să-l mai scoată niciodată. Nici Prince nu este cu totul străin de realităţile de aici, însă şi el ar ieşi mai degrabă şifonat dintr-o comparaţie cu acest disc. Problema TV On the Radio este că, deşi pot survola, explora şi împleti cu o dexteritate uluitoare sunetul oricui cu oricine, n-au gustat pînă acum supliciile unui experiment solitar tip Radiohead sau - ca să le facem hatîrul şi să ne întoarcem în timp - n-au nici hibele, dar nici tumultul autentic etalat de Roxy Music în albumele de tinereţe. Vorba ţăranului român: "oricît de eclatantă ar fi, virtuozitatea cam pierde pe drum substanţa".

0 comentarii