Cel mai important neajuns, cel care va căpăta consistenţă cu fiecare secvenţă trecută, stă în modalitatea în care sînt introduse personajele: deja gata făcute. Încă din debut, cele două tabere sînt formate. Ele sînt un fel de axiome ale poveştii - pe de o parte e profesorul (şi, prin extensie, breasla dascălilor), de cealaltă parte sînt elevii, clasa. Iar părţile par a fi în antagonism dintotdeauna. Totul se petrece într-un liceu din suburbii, unde învăţau copiii emigranţilor. Însă, totuşi, de aci şi pînă la imaginea de luptă colonialistă şi anticolonialistă conturată de Cantet trebuia să fie o cale lungă, pe care autorul o scurtcircuitează din start, prin introducerea unor personaje prefabricate. Elevii se consideră populaţie asuprită a priori, iar pentru ei conştiinţa de sine pare un echivalent al luptei de clasă (că tot sînt în clasă şi, prin comparaţie, profesorii par un fel de burghezi). Pe lîngă asta, elevii nu depun un minim efort logic pentru a înţelege ceva din ceea ce se petrece la ore (ba se ajunge la situaţii dubioase în care adolescenţii nu înţeleg un termen precum "intuiţie", însă jonglează fără probleme cu un concept precum "purtător de cuvînt"). Astfel că profesorul trage din greu pentru a putea sădi măcar o minimă decenţă faţă de semeni în sufletele tinerilor. Dar mai îşi pierde şi el răbdarea. În asemenea condiţii nu trebuie să ne mirăm că istoria va degenera. Degenerarea ar putea fi privită ca atare şi considerată în regulă dacă nu ar lipsi motivele pentru care relaţiile între cei aflaţi pe ecran sînt precare din start. Aşa, axiomatic, e mai greu de acceptat autismul ambelor părţi. Fiecare categorie o ţine pe a sa pînă în pînzele albe, împunsături şi provocări reciproce cu toptanul, iar dialog între tabere ioc. De aici decurg şi celelalte neîmpliniri ale proiectului.
Filmul atrage atenţia asupra problemelor de la marginea societăţii, priveşte spre o lume care are nevoie să fie luată în grijă. Din fericire, filmul nu propune vreo soluţie, evită dramatismul ieftin. Pe de altă parte, în rezolvarea conflictului major de pe ecran (un act de violenţă pe care, provocat fiind, îl comite un elev), Entre les murs nu evită tezismul, chiar dacă încearcă din răsputeri să îl camufleze. Pedeapsa pe care o primeşte elevul este în fapt o afirmare a faptului că cei sărmani vor fi umiliţi şi asupriţi pentru totdeauna de către cei care au Puterea, indiferent cîte argumente vor aduce în favoarea lor sau în favoarea unei noi şanse, indiferent cîtă părere de rău şi dorinţă de răscumpărare a unei fapte îndoielnice ar arăta cei dintîi. Cîtă vreme demonstraţia nu e exprimată coerent, pornind de la cauze spre efecte, cîtă vreme cauzele lipsesc iar efectele vor consfinţi o stare de fapt care, moral, e în defavoarea Puterii, nu e decît un tezism al celeilalte părţi: nu e vrăjeala hollywoodiană (dictată de politicile sociale capitaliste) că orcine poate reuşi în viaţă dacă trage tare la strung, e fixul stîngii cu privire la marginali. Atunci cînd are dreptate, cînd construieşte o demonstraţie validă (cu premise şi concluzie adevărate), prefer atitudinea stîngii. În cazul acesta, însă, raţionamentul este ratat: elevii sînt victime ale sistemului dintru început (în acelaşi timp şi profesorul este victima elevilor dintru început - că tot vorbeam de tezism camuflat, în mare măsură camuflat cu succes), iar traiectoriile filmului nu sînt decît o reiterare a aceluiaşi parcurs - profu' spune ceva, copii nu înţeleg, el le explică în toate felurile, ei nu înţeleg, ei sînt obraznici, el ajunge să se enerveze, ei se revoltă. Totul e steril, nu creşte nimic, nu scade nimic, nu există comunicare, schimb, actul didactic e ratat din start, prietenia e ratată... Doar catedra nu e ratată. Pînă la urmă, ea e simbolul puterii în şcoală. Cînd nervii profului scapă de sub control, nu mai există altă instanţă la care să apeleze decît dreptul pe care i-l dă Catedra. Superioritatea Puterii e afirmată şi impusă în forţă, chiar dacă cel care se împotriveşte acestei impuneri - cu timiditate, e drept, într-o altă încercare de a dosi tezismul - e chiar proful din prim-plan.
Filmul are şi epilog, unul în favoarea deciziei de putere: după un an de carte, copiii nu sînt mai deştepţi, însă politica ţapului ispăşitor pare că i-a învăţat ce înseamnă respectul (nu supuşenia, aparent, ci respectul). Pentru spectatori, însă, care pe parcurs primesc anumite chei, rezoluţia poveştii ar trebui să aibă efect invers: în loc să certifice ordinea stabilită în şcoală de către Putere, va chestiona moralitatea metodei aplicate. Concluzia de după film - că şi unii şi alţii sînt răi, dar că doar unii au Puterea, sau, în oglindă, că nu sînt unii mai buni decît ceilalţi, însă doar unii au Puterea - e una de bun-simţ. Aiurea e modul în care Cantet conduce spectatorul spre concluzia asta!