Observator Cultural / decembrie 2008
Deşi majoritatea proiecţiilor din cadrul festivalului au avut loc în noul şi modernul multiplex digital The Light, defecţiunile tehnice au fost la ordinea zilei, la fel ca şi întîrzierile faţă de programul anunţat. În plus, numărul spectatorilor din săli a fost din nou dezamăgitor, cu toate că filmele incluse în secţiunile competiţionale şi mai ales în programele paralele ar fi meritat mai multă atenţie din partea publicului bucureştean.


Cineastul-paparazzo şi fotbalistul-revoluţionar

Unul dintre cele două documentare din seara de deschidere a festivalului, intrat apoi şi în circuitul cinematografic autohton, a fost Maradona de Kusturica, lansat cu mare tam-tam la Cannes 2008. De ce un film despre un fotbalist într-un festival cu tematică politică? Pentru că acel fotbalist este Diego Armando Maradona, unul dintre cei mai celebri admiratori şi prieteni ai lui Fidel Castro. În opinia regizorului sîrb Emir Kusturica, dacă n-ar fi ales o carieră de fotbalist, argentinianul ar fi avut mare succes ca revoluţionar. Previzibil, filmul rezultat din întîlnirea acestor două personalităţi poate fi lesne respins pe motiv de ideologie retrogradă (stîngismul şi antiamericanismul au prins cu siguranţă la spectatorii francezi), însă este captivant ca "exerciţiu de admiraţie" al unui mare cineast, aflat acum în postura unui paparazzo (chiar dacă este un apropiat al starului "vînat"). După ce unele dintre personajele filmelor sale de ficţiune (Ce mai ştii de Dolly Bell?, Tata în călătorie de afaceri sau Pisică albă, pisică neagră) au fost inspirate de Maradona, de data asta Kusturica a ţinut să-l transforme pe fostul fotbalist de geniu în protagonist al unui documentar.

Filmul are unele momente emoţionante (deşi ele ţin mai mult de imaginile de arhivă) şi altele care ar trebui să ne îngrijoreze (cum ar fi secvenţele cu adepţii Bisericii Maradoniene). Din nefericire, eforturile de obiectivare ale autorului, care nu evită perioadele negre din viaţa personajului său, sînt zădărnicite de discursul său din off, în care dovedeşte o inutilă paradă de erudiţie.


Ciobani zburători şi hamali minori

Juriul competiţiei de documentare a acordat o menţiune specială unui film românesc care primise aceeaşi distincţie şi la Locarno. Ciobanul zburător a fost produs în cadrul atelierului Aristoteles, unde s-au născut şi alte documentare foarte apreciate. Filmul lui Cătălin Muşat aparţine acelei subcategorii de documentare observaţionale în care imaginile emană atîta forţă, încît se pot dispensa în bună parte de replicile subiecţilor umani. Regizorul găseşte ritmul şi atmosfera potrivite şi depăşeşte senzaţionalismul subiectului, ajungînd la semnificaţii universale. Personajele alese de el sînt nişte ciobani obişnuiţi din zona Sibiului, puşi într-un context neobişnuit atunci cînd în preajma stînei lor apare un aerodrom. Filmul ne prezintă, în nici o jumătate de oră, atît activităţile cotidiene ale protagoniştilor, cît şi modul în care aceste activităţi le sînt perturbate de deltaplane ce iau in stăpînire terenurile rezervate pînă atunci doar oilor; desigur, ciobanii trebuie să se adapteze la noul context.

Un documentar al unui cuplu de regizori români, însă din Serbia, a primit premiul special al juriului. Călătoria unui frigider roşu de Lucian Muntean şi Nataşa Stankovic este un film emoţionant despre un hamal nepalez încă minor, care de trei ani munceşte din greu, străbătînd Munţii Himalaya cu greutăţi considerabile (în acest caz, un uriaş frigider roşu), pentru a se putea întreţine şi pentru a avea bani de studii. Dintre cei 60.000 de copii care lucrează ca hamali în Nepal, Hari este unul dintre puţinii norocoşi care au acces la educaţie şi ţine foarte mult să nu-şi irosească această şansă. Realizatorii filmului l-au urmărit pe personaj în călătoria sa, revelînd atît gîndurile şi visele sale, cît şi cultura şi obiceiurile localnicilor.

Trofeul DaKINO pentru Cel mai bun documentar a fost acordat lungmetrajului Cinci vieţi din Iran de Mohammad Farokhmanesh. O decizie contestabilă, deoarece filmul regizorului iraniano-german, deşi interesant ca document, nu se remarcă prin nimic ca documentar. Ce-i drept, realizatorul şi-a ales bine personajele - de exemplu, un cuplu alcătuit din doi sportivi (o scrimeură şi un poloist), care nu au acces altfel decît prin intermediul televizorului la competiţiile la care participă partenerul de viaţă şi care primesc, după multe eforturi, viza pentru America, dar nu pot profita de ea din pricina lipsei banilor -, pentru a evidenţia probleme majore ale societăţii iraniene (în primul rînd, discriminările la care sînt supuse femeile). Totuşi, abordarea subiectului este simplistă şi învechită, iar secvenţa dezbaterii finale din parc -, artificială.


Profesioniştii nunţii

La opt ani după Hausmeister (scurtmetraj premiat, la vremea sa, în cadrul DaKINO), Tudor Giurgiu a revenit la documentar cu Nunţi, muzici şi casete video. Filmul a avut săptămîna trecută nu mai puţin de trei premiere: una festivă, desfăşurată după tipicul unei nunţi, la Hotelul Intercontinental, alta la DaKINO şi ultima la televiziune (este primul film documentar în a cărui producţie este implicat şi canalul pay-tv HBO România). După o amplă documentare, regizorul a selectat 13 personaje (dintre care trei echipe fotograf-cameraman) din toată ţara, care de care mai pitoreşti (de pildă, Daniel Dumitru Păuna e în timpul săptămînii descarcerator la Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă Dobrogea, iar Petre Mănici e electrician în mină şi poate fi găsit în Petroşani, sub Fruncea Slimnii).

Toţi aceşti oameni, fie că fotografiază, fie că filmează sau cîntă la nunţi, sînt consideraţi nişte profesionişti în "branşă". Desigur, creaţiile lor, kitschoase sau de-a dreptul groteşti, şi convingerea lor neabătută că le oferă clienţilor "ceva frumos" sau "o amintire pentru viaţă" nu fac altceva decît să stîrnească hohote de rîs (e cel mai amuzant documentar pe care l-am văzut în ultimii ani), dar Tudor Giurgiu nu vrea să îi ridiculizeze, se mulţumeşte să îi prezinte aşa cum sînt şi cum lucrează - cele mai bune secvenţe ale filmului sînt cele în care ei îi "regizează" pe miri şi pe nuntaşi (victimele inocente, vrednice de compătimire, ale unei industrii foarte profitabile).


Evenimente pentru cinefili

Un program paralel notabil a fost dedicat, cu sprijinul Institutului Polonez, documentarelor lui Krzysztof Kieslowski. De la scurtmetrajul cu care cineastul a absolvit, în 1969, Şcoala de film din Lódz, şi pînă la un documentar din 1980, în care o serie de "capete vorbitoare", aparţinînd unor persoane de vîrste diferite, răspund la două întrebări simple ("Cine eşti?" şi "Ce ţi-ai dori?"), filmele prezentate la DaKINO surprind excelent starea societăţii poloneze din perioada comunistă; în acelaşi timp, în ele este evident talentul autorului de mai tîrziu al Decalogului şi al celor Trei culori de a-şi asculta personajele şi de a observa expresii şi atitudini semnificative prin intermediul camerei de filmat. Tulburătorul documentar Punctul de vedere al unui portar de noapte (1977), avînd un protagonist feroce, pentru care regulile sînt mai importante decît oamenii, a fost completat cu un film realizat după trei decenii de către regizorul austriac Andreas Horvath, avînd în centru acelaşi personaj, cu concepţii neschimbate odată cu societatea.

În fine, cum Cristina Hoffman este şi delegat al "Semaine de la Critique", DaKINO 18 a inclus mai multe scurtmetraje şi lungmetraje remarcate recent în cadrul acestei secţiuni canneze, capul de afiş fiind excelentul Zăpadă de Aida Begic, premiat la cea mai recentă ediţie. Un lungmetraj care utilizează tehnici documentare pentru a prezenta vieţile unor femei bosniace separate de soţii lor (presupuşi morţi) în timpul războiului, dar care are şi note evidente de realism magic (de exemplu, băiatul Ali, al cărui păr creşte cu o viteză uluitoare, poate fi văzut ca o întrupare a unei justiţii ancestrale).


Palmares DaKINO 2008


Cel mai bun film documentar: Five Lives in Iran de Mohammad Farokhmanesh (Germania)

Cel mai bun scurtmetraj: The Counterpart de Laszlo Nemes (Ungaria)

Premiul "Alexandru Sahia" pentru Cel mai bun regizor de documentar: Matan Yair, It Is Written in Your ID that I Am Your Father (Israel)

Premiul "Alexandru Tatos" pentru Cel mai inovativ scurtmetraj: Dead End de Samuel Tilman (Belgia)

Premiul Special pentru Cel mai inovativ documetar: Lost World de Gyula Nemes (Ungaria)

Premiul Special al Juriului pentru documentarul Journey of a Red Fridge de Lucian Muntean şi Nataşa Stankovic (Serbia)

Menţiuni speciale: scurtmetrajul Joi de Hadrian Marcu şi documentarul Ciobanul zburător de Cătălin Muşat (România)

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus