Obiceiuri la români: Capra - FNT 2008

O zicală românească - profund românească; altfel spus, intraductibilă sau, dacă tradusă, neinteligibilă, în esenţă, pentru alţii - zice, fără verb, fără predicat de alt soi şi fără drept de apel, Capră rîioasă şi cu coada sus. E de notat aici, în primul rînd, tonul definitiv al caracterizării: în mod logic, în loc de şi ar fi trebuit să se afle acolo dar. Emiţătorul metaforei (adică geniul anonim şi pluriform al poporului dintre Carpaţi, Dunăre, Marea Neagră, Tisa şi Prut) nu a sesizat nici o contradicţie între poziţia semeaţă a cozii şi starea jalnică a purtătoarei ei; nu a sesizat, prin urmare, nici o urmă de conştiinţă (de conştienţă) a caprei privind situaţia deplorabilă (la rigoare, alarmantă) în care se găseşte şi căreia i-ar fi putut opune, să zicem, o atitudine mîndră, ca să arate Destinului că-i poate ţine piept măcar aşa, de formă, de amorul artei, de dragul păstrării aparenţelor. De aceea, zicala noastră nu are absolut nimic în comun cu zicala franţuzească Faire bonne mine à mauvaise fortune (aproximativ: Să întîmpini ghinionul cu zîmbetul pe buze), care deschide o fereastră de curaj, demnitate şi tărie asupra unui context potrivnic. Capra noastră ţine coada sus fiindcă e convinsă că, indiferent de rîie şi de rănile pe care şi le face zilnic, scărpinîndu-se, ea este şi va rămîne pururi frumoasă, cea mai frumoasă, oricînd şi de oricine dezirabilă. Căci doamnele din regnul animal îşi ţin coada ridicată cu un singur scop.

Nu am apucat să călătoresc în străinătate de cînd criza economică mondială a încetat să mai fie o iminenţă, devenind, de la o zi la alta, realitate. Nu ştiu, prin urmare, cum primesc alţii întunecarea tot mai vizibilă a peisajului înconjurător şi cortegiul de ameninţări şi riscuri ce se apropie prin acest întuneric. Văd, în schimb, ce se petrece la noi. De pildă, în zona unde locuiesc, primarul recent instalat după alegerile locale a "băgat în viteză" (cum s-a exprimat, în extaz, o septuagenară vigilentă) ADP-ul de resort, care, de vreo două luni încoace, smulge tot ce e tufiş ori arbust pe spaţiul verde dintre blocuri şi îl înlocuieşte cu brazde verzi (sperînd, probabil, să contrazică anecdota cu gazonul englezesc) şi tufănele în ghivece - foarte decorative, desigur. Aceeaşi entitate gospodărească, păzită, în acest timp, de forţele poliţiei teritoriale, smulge şi gărduleţele de fier forjat care împrejmuiesc respectivele spaţii verzi, dar nu pentru a deschide accesul spre acestea din urmă, ca în Europa îndepărtată, ci pentru a înlocui parapetele scunde cu un soi de pîrleazuri din plasă metalică, înalte şi compacte.

Tot aşa, băncile (de stat pe ele) abia instalate, în primăvară, de alt primar au fost demontate, în locul lor fiind aduse alte bănci, mai făţoase şi mai fiţoase (şi deosebit de urîte, după părerea mea, dar gusturile, după cum se ştie, nu se discută - probabil, nici măcar de arhitecţii peisagişti). Vecinii care au votat pentru schimbare - nu dezvălui vreun secret: în preziua alegerilor, de balcoanele lor spînzurau pancarte roşii cu inscripţia "Şi eu votez cu...", pentru a căror arborare primiseră, după cum am aflat, un milion de lei vechi "ad labam" - umblă cu pieptul bombat şi fruntea încruntată şi pipăie en connaisseur noile garduri: "S-a terminat cu cîinii şi copiii care stricau pe-aici!". O vreme, am crezut că este vorba despre o iniţiativă "sectorială" menită să păstreze caldă inima cetăţenilor dătători de sufragii pînă la hopul cel mare de pe 30 noiembrie 2008. Hopul a venit şi, cum-necum, a trecut, dar cheful de petrecere al naţiunii abia s-a încins: nici nu s-a încheiat bine parada cu avioane de la sărbătoarea naţională, că Bucureştiul se pregăteşte să facă de ruşine Viena scoţînd în stradă cîteva sute de Moşi Crăciun mai mult decît metropola austriacă şi exhibînd cel mai lung cîrnat din lume. (Sau doar din Europa? Le-oi mai fi încurcat şi eu.) Plus nu mai ştiu ce "maraton" al nu mai ştiu cîtor formaţii de muzică uşoară, ale căror repetiţii încurcă şi mai rău traficul oricum haotic al Capitalei.

Cum se fac toate astea? Cu entuziasm, bineînţeles, şi cu foarte, foarte mulţi bani. Bani care ies nu din buzunarele personale ale comanditarilor, ci din buzunarul general al Statului. Încotro se (mai) duc banii din acest buzunar? Către spitale, către şcoli, către transportul public, către drumurile ţării... şi către festivalurile de teatru. Nu chiar către toate, fireşte, dar cele de importanţă naţională "beneficiază" din plin. Oricum, Festivalul Naţional de Teatru din această toamnă nu s-a putut plînge de lipsă de fonduri. S-a văzut. S-a văzut în numărul de cărţi editate pe socoteala FNT; foarte frumoasă idee, chiar dacă o întrebare perfidă se insinuează: erau ele - toate - demne de asemenea interes? S-a văzut în numărul de trupe străine invitate; foarte bună iniţiativă, dar meritau ele - toate - atîta atenţie? S-a văzut în "atelierul" destinat tinerilor artişti şi susţinut de omul de teatru american Richard Foreman - o glorie indiscutabilă a revoluţiilor estetice din anii 1970-'80, dar ale cărui idei au dat, în timp, roade mai degrabă modeste, nici în glumă de comparat cu impactul ideilor (şi spectacolelor) unui, spre exemplu, Jerzy Grotowski. Nu s-a văzut, în schimb, în calitatea de ansamblu a festivalului, sărăcuţ din cale-afară ca ofertă artistică autohtonă.

Fără îndoială însă, oaspeţii întîmpinaţi nu cu pîine şi sare, ci cu o geantă extrem de dichisită şi plină de felurite surprize plăcute, inclusiv o sticlă de vin cu etichetă purtînd emblema FNT - toate festivalurile pe unde am fost oferă mici daruri avînd şi rol "promoţional" (pixuri, tricouri, sacoşe de pînză etc.), dar o astfel de generozitate este, după ştiinţa mea, nemaiîntîlnită -, oaspeţii care vor fi căscat din greu sau vor fi moţăit discret la spectacolele româneşti vor exclama, cu vie satisfacţie: "Eh, n-au ei teatru, da' uite ce bine o duc!". Întrebarea este dacă, ridicîndu-şi coada, simpatica noastră capră se alege şi cu altceva decît avantajul de imagine.