Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Articole diverse

Democraţia blogurilor dă impresia că oricine se pricepe la orice


Iulia Blaga, un interviu cu Alex. Leo Şerban

Hotnews.ro, decembrie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
A primit de curând Marele Premiu la prima ediţie a Galei Jurnalismului Cultural organizată la Iaşi de Fundaţia Culturală "Timpul". O bună ocazie de a-l chestiona în legătură cu starea şi viitorul jurnalismului cultural de la noi. Alex Leo Şerban a fost votat Cel mai bun critic român de film de către utilizatorii site-ului de profil cinemagia.ro, scrie în Dilema Veche şi Idei în dialog, a scos trei cărţi şi este o prezenţă activă în viaţa publică de la noi.


Iulia Blaga: Cum apreciezi calitatea jurnalismului cultural de la noi? Dar pe cea a publicului?
Alex. Leo Şerban: Eu cred că jurnalismul cultural de la noi este în mare suferinţă - şi nici în alte locuri (cu tradiţie) nu se simte prea bine, ca să zic aşa. Am mai spus-o şi o repet: jurnalismul cultural este Cenuşăreasa presei din România şi, cu excepţiile de rigoare, cei care îl fac dau senzaţia că-l fac pentru că nu pot face altceva.

Cam cum era înainte (mai este?), când mulţi dădeau la Filologie pentru că nu erau buni de altceva. Este un cerc vicios provocat de o încrengătură (convergenţă, însă) de lucruri: proasta părere a "managerilor" de la noi despre cultură, ca atare proasta ei răsplătire; starea tot mai precară a instituţiei cronicii la nivel global; declinul autorităţii, ca fenomen general; dezinteresul crescând al publicului pentru orice înseamnă opinie profesionistă - mai ales în zona culturală, unde democraţia blogurilor dă impresia că oricine se pricepe la orice.

Publicul, până la urmă, nu poate fi decât rezultatul devalorizării jurnalismului cultural - un reflex al lui - şi, în acelasi timp, mobilul şi "argumentul" managerilor care, după ce au compromis profesionismul jurnalismului cultural, invocă acum dezertarea publicului...

I.B.: Ştie publicul de la noi să recepteze valoarea? Poate deosebi valoarea de imitaţie?
A.L.Ş.: Discernământul se capătă în timp, deci se cultivă. Dar, pentru aşa ceva, e nevoie de expunerea la valoare - pe lânga aceea la non-valoare. În momentul în care expui publicul, în mod repetat, la non-valoare, vei avea exact acel public incult care aplaudă (neapărat la teatru, ridicându-se în picioare ca la plenarele PCR!) şi lucrurile foarte bune, şi lucrurile foarte proaste.

Sigur că (din fericire!) există întotdeauna şi excepţii: la Play Time, al lui Jacques Tati (pe care l-am prezentat recent la Institutul Francez, în cadrul Festivalului Filmului Francez) a fost full. N-am mai văzut Sala "Elvira Popescu" atât de plină de nu mai ştiu când... Lumea (tânără, majoritatea) a aplaudat chiar şi în timpul proiecţiei, la unele faze.

A fost foarte reconfortant. Dar, în acelaşi timp, nu-mi fac iluzii: era un public "de nişă", care bifează festivalurile. Este bine, dar este puţin. Nu trebuie să ne îmbătăm cu apă de ploaie. Ce ne lipseşte nouă - şi este puţin probabil să se mai întâmple, la felul în care merge lumea - este pătrunderea lucrurilor culturale bune în mase.

Transformarea consumatorului mediu de cultură într-un consumator pentru care cultura este un reflex, nu un moft. Nu ştiu dacă se va mai întâmpla - peste o generaţie, două, aşa cum se crede - pentru că publicul se schimbă, are alte reflexe.

Generaţia adulţilor de mâine este generaţia puştilor cu "short attention span", care nu mişcă din faţa computerului (televizorul este al părinţilor & bunicilor). Va exista, în cazul acestei generaţii, o întoarcere la Cultura cu 'c' mare? Nu e exclus (întoarcerile acestea, istorice şi generaţionale, sunt ciclice...), dar e puţin probabil.

I.B.: Te-ai reîntors de la a treia ediţie a Festivalului de Film Românesc organizat la New York de ICR New York, Festivalul Transilvania şi Tribeca Cinemas, a cărui selecţie a făcut-o din nou Mihai Chirilov. Mai suntem interesanţi ca cinematografie pentru America?
A.L.Ş.: A fost nesperat de bine! Zic "nesperat" pentru că, din motive birocratice (Guvernul Tăriceanu care a tăiat fondurile ICR-urilor), era cât p-aci să nu se mai facă anul ăsta... În plus, nu am mai avut - ca-n anii precedenţi - filme (supra)premiate, am avut mai puţine lungmetraje de ficţiune (Boogie, Călătoria lui Gruber, Elevator - pelicula-revelaţie a ultimului TIFF, un film de debut făcut cu 300 dolari!) şi mult mai multe documentare.

Ei bine, asta n-a contat: a fost mai mult public ca până acum. Sălile au fost pline chiar şi la a doua proiecţie a unui titlu! E clar că publicul a fost fidelizat şi că ar fi fost total contraproductiv (o anulare a tuturor eforturilor de până acum) să se "sară" peste această ediţie.

Care ediţie s-a numit, simplu, "Three" - şi a avut şi un afiş foarte inspirat ("minimalist", evident!). Nemţii zic că toate lucrurile bune sunt în număr de trei; ei bine, la New York s-a verificat chestia asta.



 Toate articolele despre Articole diverse
Spacer Spacer