Dacă ar trebui să aleg un singur cuvânt care să le caracterizeze aş spune simplu:
seducţie. În mod cert, filmele regizorului
sud-coreean Kim
Ki-duk trebuie văzute
într-o anumită ordine pentru a înţelege că dincolo de reacţiile contradictorii pe care le pot stârni, cuprind o lume întreagă. Nu poţi începe cu
Seom / Insula pentru că sunt şanse să nu vrei să mai auzi de el niciodată, ţinînd cont că este singurul care
mi-a lăsat o senzaţie tăioasă în final.
Eu
m-am îndrăgostit la prima vedere cu
Spring, Summer, Fall, Winter... and Spring, de unde a început o inexplicabilă dependenţă. Vroiam să văd mai mult! Am continuat cu
Bin Jip, Hwal / Arcul, Soom / Breath, Shi gan / Time, Bad Guy, Arumdabda / Beautiful, etc. până când
le-am văzut pe toate.
Este imposibil să nu observi pe parcurs elementele care se repetă şi devin astfel laitmotive. Kim
Ki-duk transformă naraţiunea
într-un dialog al imaginilor folosind ca limbaj când violenţa, când tăcerea sau
body-language-ul, aşa cum îl numeşte chiar regizorul.
Pictura este prezentă în aproape toate filmele lui, în special portretistica. Kim
Ki-duk a trăit o vreme la Paris din banii pe
care-i obţinea în urma tablourilor pictate de el. Personajele sunt controversate tocmai pentru că au preocupări atât de incompatibile una cu cealaltă. Cu toate acestea, aparenta duritate pe care o afişează bărbaţii, este
demascată prin diferite cadouri (leagănul de sârmă din
Insula, păpuşa sculptată din
Wild Animals,
player-ul din
Hwal, fotografia din
Birdcage Inn cu cele două fete, ceasul oferit bătrânului din
Crocodilul, etc.).
Multe dintre personajele principale sunt zgârcite în folosirea cuvintelor şi cu toate acestea, expresia este una psihică. După
ce-ţi pierzi încrederea în oameni, eşti rănit sau dezamăgit, cauţi un refugiu. De aici încep acţiunile ieşite din comun. În
Bad Guy,
Han-ki sărută cu forţa o necunoscută de pe o bancă (nu se ştie sigur dacă totul
s-a întâmplat în imaginaţia lui sau pentru a avea alături pe cineva trebuie să fii la acelaşi nivel). Era o fată nu tocmai
de nasul lui. În
Breath, o soţie înşelată caută eliberarea în relaţia cu un prizonier care încercase să se sinucidă. În
Hwal, bătrânul încearcă să se spânzure cu funia legată de barca cu
care-l părăsea fata, etc.
De asemenea, în momente de răscruce sau de prietenie, a împărţi cu cineva aceeaşi sticlă de băutură sau de a ciocni paharul este, la Kim
Ki-duk, înduioşător. La fel şi gestul de a-l spăla pe spate pe celălat (
Hwal, Address Unknown), de
a-i pregăti hainele (
Bin Jip, Samaritan Girl), sau de a pieptăna femeia pe care o iubeşti (din nou
Hwal). Este un fel de act mutual prin care greutăţile, sentimentele şi afecţiunea sunt transferate de la unul la celălalt şi pacea prinde contur, chiar dacă numai pentru câteva clipe. Da, sunt pline de magie!
Binele şi răul nu sunt tratate în forma lor pură ci reies de fiecare dată din poveste. Personajul care întruchipează răul ascunde traume interioare şi se manifestă prin violenţă. Regizorul spune că de fapt marea nemulţumire este diviziunea socială şi că toate filmele lui au la bază un gen de
ură îndreptat spre lucrurile pe care nu
le-a înţeles şi care i
s-au întâmplat
şi-n viaţa reală.
Se ştie că toţi ne naştem egali, dar schimbările şi conflictele cresc pe măsură ce devenim adulţi. Ne împărţim pe categorii distincte în funcţie de bani, aspectul fizic, condiţia socială ş.a. De ce sunt acestea atât de importante? Oare sunt nişte obstacole imposibil de trecut? Sunt câteva dintre întrebările pe care regizorul le subliniază în film.
Totodată, situaţiile la care priveşti neputincios: certurile dintre părinţi, simplul fapt de a fi jefuit pe stradă, violul sau agresiunea verbală sunt prezente şi ele. În
Address Unknown şi
Wild Animals personajele sunt jefuite şi nu au cum să se apere. În
Real Fiction apar răzbunarea şi revărsarea tensiunii sub forma crimei. Fiecare plăteşte pentru răul făcut însă regizorul ne dă indicii cum că totul se poate întâmpla la nivel mental.
Femeia în filmele lui Kim
Ki-duk apare ca acea fiinţă care le suportă pe toate în numele unei credinţe. Ea este inocentă (
Samaritan Girl, Bad Guy, Hwal), capabilă de sacrificii şi iubire (
Birdacge Inn, Address Unknown, Bin Jip), obsesivă şi dominatoare (
Insula), idealistă (
Crocodilul), temătoare şi geloasă (
Time), etc. Conflictul dintre sexe este mai mare decât în filmele europene şi adeseori însoţit de violenţă. În
Wild Animals femeia este bătută cu un peşte congelat de către amantul gelos. În
Address Unknown este lovită de propriul fiu, al cărui tată american
i-a părăsit. În
Crocodilul nu numai că este bătută, ci chiar violată. Sexualitatea stă mereu pe muchia
sado-masochismului iar frustrările, durerea reprimată, greşelile trecutului contribuie la aceasta.
Iubirea se iveşte ca un element ce purifică, te naşte şi te schimbă. Cred că cel mai bine este ilustrată în
Bad Guy şi-n Crocodilul. Rolul bărbatului este jucat în ambele filme de către actorul Jo
Jae-hyeon. L-am îndrăgit încă de la început. Aparent insensibil şi dur, el învaţă să treacă dincolo de suspiciune, agresiune şi instinct pentru că iubirea ne înalţă, ne schimbă, ne converteşte. Un grad înalt al acesteia este prezent în
Hwal, unde atinge perfecţiunea prin însăşi puritatea fizică ce este păstrată între cei doi. La un nivel idealist de această dată, în
Bin Jip, tăcerea plină de afecţiune o întregeşte.
Un alt motiv prezent este
apa. De obicei apare după
sânge sau cele două chiar se amestecă, acolo unde
moartea survine prin cele mai nebănuite căi. Trebuie să recunosc că nu am văzut nicăieri ca cineva care a căzut de pe motocicletă să rămână înfipt cu capul în pământ până la brâu
(Chang-guk în
Address Unknown), că poţi să înfigi un peşte congelat în inima unui om şi
să-l omori (
Wild Animals), că se poate să tragă cineva cu pistolul
într-un tonomat de cafea şi
să-l omoare pe cel care stătea înăuntru şi servea cafeaua ca să câştige un ban (bătrânul din
Crocodilul) sau cum să te arunci de la etajul unui hotel ca să mori
(Jae-yeong din
Samaritan Girl). Sunt cele câteva scene la care orice spectator ar spune că întrec absurdul.
Peştele mai apare
şi-n alte ipostaze.
Dacă-n Birdcage Inn o tânără îl cumpărase pentru acvariu şi un bătrân îi picta pe perete, în
The Coast Guard fata
care-şi pierduse iubitul împuşcat de soldaţi, înnebuneşte şi începe
să-i arunce din apă după ce le scoate ochii. De asemenea, în
Insula sunt tăiaţi mărunt cu cuţitul, la nimereală, de către
Hee-jin, bărbatul care se izolase
într-o lacustră.
O atenţie deosebită este acordată şi
pericolului, prezent uneori ca învăţătură de minte, alteori ca semn al (in)certitudinii. În
Address Unknown o tânără îşi pierde ochiul drept după ce în copilărie a ţinut un măr deasupra capului pentru ca fratele ei să tragă cu o armă în el. Mai departe, după
ce-şi recapătă vederea îşi dă seama că era mai bine înainte. În
Hwal, fata ce se dădea în leagăn este ţinta săgeţilor care urmau să spună viitorul.
Banii în filmul lui Kim
Ki-duk sunt prezenţi sub diferite forme, mai ales pentru că personajele tind a fi aproape toate marginalizate. Dacă femeile aleg
să-i câştige prin prostituţie, bărbaţii jefuiesc. Evident, nu toţi procedează la fel! În
Wild Animals, o tânără ce se dădea cu bronz, poza bust ca statuie în mijlocul unei pieţe, iar în
Hwal, bătrânul închiria locuri pentru pescuit, în largul mării. De multe ori, gestul celui care oferă banii, de
a-i scăpa pe jos sau în apă şi simplu fapt a celui
care-i primeşte de
a-i ridica de jos cu aviditate, arată cât de puţin ar trebui
să-i preţuim când vine vorba de omenie. În
Wild Animals,
Cheong-hae este chiar gata
să-şi omoare cel mai bun prieten numai pentru a nu pierde un iaht.
Regizorul ţine personajele prizoniere, fiecare în lumea lui, parcă neînţelese între ele şi cu toate acestea comunicarea este prezentă. E drept, pe alte căi. În
Insula, tânărul care se izolase de ceilalţi luase cu el o pasăre în colivie, iar în
Birdcage Inn, fata care era obligată să se prostitueze ţinea un peşte în acvariu (în final ambele sunt eliberate).
Fire autodidactă,
Kim-duk oferă
răspunsuri fiecărui privitor în măsura în care a înţeles din lecţiile altora, reuşind să treacă dincolo de aparenţe şi de noţiunile fundamentale prezente în orice peliculă. El şochează arătînd feţele nevăzute ale celor care trec neobservaţi, violenţa faţă de alţii sau în raport cu animalele, cruzimea şi indiferenţa.
Filmele lui răspund unei nevoi de a transcede vizibilul, motiv pentru care sunt puternic legate de existenţialism. Mare parte sunt drame iar acest aspect arată că de fapt nu caută să ilustreze rozul ci exact realitatea, aşa cum e ea. Atunci când problemele sunt puse la vedere, poate se găsesc mai multe soluţii spre a le epuiza, a le elibera. Tot aşa, se pot vindeca cicatricile lăsate de ele. Este o altă modalitate de a privi anotimpurile, prezente nu numai în mod evident (
Spring, Summer, Fall, Winter... and Spring şi în
Breath).
Nefiind filme din categoria
mainstream (deşi
Ki-duk le consideră acolo pentru simplul fapt
că-i aparţin) şi realizate de multe ori cu un buget mic, nu excelează întotdeauna la capitolul imagine sau sunet. Cu toate acestea nu poţi trece indiferent pe lângă peisajele din
Spring, Summer... sau
soundtrack-ul memorabil din
Bin Jip,
care-ţi dă fiori. Nu mai spun de muzica din
Hwal, plină de duioşie.
Dincolo de întrebările şi impresiile cu care rămâi după ce vezi un film semnat de acest regizor, sunt unele scene care te pot
urmări. În sensul estetic de această dată. Nu pot uita scena în care se legăna fata din
Hwal, momentul din
Bad Guy în care bărbatul aprinde bricheta, de partea cealaltă a geamului (apare
şi-n Wild Animals) sau scena din apă, pe canapea, în
Crocodilul. Sunt foarte multe iar dacă ar fi să le aşez
într-o ordine a preferinţelor,
mi-ar fi greu. În fiecare există ceva care te atinge, te emoţionează sau şochează, lasă o amprentă pe retină şi nu numai. Cu alte cuvinte, merită şi pot fi văzute de mai multe ori pentru că nu se consumă după prima vizionare!