Îţi trebuie talent, nu glumă, ca să ratezi într-un gen (filmul cu escroci, şnapani, ţepari) în care, a priori, nu se poate rata decît cu bună-ştiinţă. Nu e cazul. Îţi mai trebuie nişte idei complet tîmpite - locaţiile trebuie musai să fie luxoase (pentru asta există prezentări turistice), personajele trebuie musai să fie elegante (seria Ocean's... a abuzat pînă la refuz de danturi Colgate şi costume cu aer de catwalk), gadgeturile trebuie musai să fie hi-tech (dar ele sînt o unealtă, nu un scop în sine), twist-urile trebuie musai să fie imprevizibile (chit că asta înseamnă aberante şi/sau ridicole).
Chiar şi aşa - cu toate că mi se pare inacceptabil ca un emisar al cinema-ului francez să pună la cale o asemenea întreprindere trăgînd cu ochiul nu la înaintaşi, cum te-ai putea aştepta, ci la tărăşeniile americăneşti recente - aş fi înghiţit cu drag supa, chiar reîncălzită, dacă cineva i-ar fi adăugat un strop de umor, un dram de inventivitate, o linguriţă de farmec. Pofta-n cui. Valeria Golino îşi etalează cunoştinţele lingvistice, Jean Reno arată din ce în ce mai embarrassat, de la film la film, Jean Dujardin pare a se odihni înainte de episodul 2 din saga OSS 117 (Rio ne repond plus), iar la finalul drăciei te simţi ca în faţa unui pornoşag pe bază de orgie - nu mai ştii cine cui vrea să i-o tragă, dar vrei să se termine, oriunde, oricum.