Jacques Verges s-a născut în 1925 la Ubon Ratchathani, în Thailanda, dintr-un tată diplomat francez şi-o mamă vietnameză. Are dublă naţionalitate franco-algeriană, a fost o viaţă întreagă anti-colonialist şi comunist declarat şi a practicat meseria de avocat mai bine de 50 de ani. În această jumătate de secol, Verges a apărat, la grămadă, terorişti de extremă dreapta, criminali de război şi revoluţionari. Prin urmare, în lista clienţilor săi cu succes apăraţi se află, printre alţii, simbolul algerian Djamila Bouhired (pe care, mai apoi, a luat-o de soţie), un anume Klaus Barbie, cunoscut şi sub numele de "Măcelarul din Lyon", un ins pe numele-i de botez Ilich Ramírez Sánchez, devenit celebru cu supranumele de "Carlos Şacalul" şi un tip fără porecle sonore, Roger Garaudy, dar faimos pentru vehemenţa cu care a negat Holocaustul. Mai puţin inspiraţi, Slobodan Milosevic şi Saddam Hussein i-au refuzat serviciile şi, după cum se ştie, azi nu mai fac umbră pămîntului. Ceva mai norocos, deşi prietenia trainică ce-l lega de Verges i-ar fi asigurat o apărare de invidiat, Pol Pot-ul distrugător de Cambodgie a murit în patul lui înainte s-ajungă în faţa vreunei instanţe sub bine-meritata acuzaţie de genocid. În fine, întrebat dacă l-ar fi apărat pe Hitler, în caz că se punea problema, avocatul nostru a spus, calm şi surîzător că "l-aş apăra şi pe Bush, dar numai dacă s-ar declara vinovat."
Pentru toate acestea, şi pentru multe altele, Jacques Verges e supranumit "Avocatul terorii", o poreclă, de altfel, asumată de posesorul ei şi care serveşte drept titlu unuia dintre cele mai crîncene şi mai apăsătoare documentare-portret făcute/văzute vreodată. Avocatului terorii i se poate supravieţui (cu stomacul neîntors pe dos, adică) numai printr-o detaşare absolută... chestiune ce mie personal nu mi-a reuşit deloc. Prin urmare, cele 2 ore şi-un pic de film - o înşiruire sufocantă de imagini de arhivă şi de luări de cuvînt mai mult sau mai puţin recente - mi-au produs un amestec omogen/ambiguu de revoltă faţă de mîndria cu care diverşi ucigaşi în masă îşi asumă propriile fapte şi de fascinaţie faţă de un om pe care, teoretic, ţi-ai dori să-l poţi scuipa în ochi dar ale cărui argumente (întotdeauna) logice îţi anihilează orice împotrivire şi te fac să-i admiri (măcar din cînd în cînd) încăpăţînarea cu care a ales, în numele meseriei şi-al convingerilor, să se facă cel puţin la fel de detestat ca cei pe care i-a apărat.
Tare mi-e teamă, însă, că detaşarea de care vorbeam mai sus e bine instalată în cei mai mulţi dintre noi şi că, prin urmare, acest pumn în plex tras de Schroeder (şi poziţia regizorului faţă de subiect e un semn de întrebare al cărui potenţial răspuns nu-i deloc lipsit de echivoc) va fi simţit doar de cei a căror raţiune nu doarme niciodată.