Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Australia

Filmul şi sechela la un loc - Australia


Mihnea Columbeanu

Cinemagia, decembrie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
A ţinut morţiş Baz Luhrmann să facă filmul ăsta - aşa a vrut omu', poţi să-i faci ceva? Nu poţi. A scris povestea, a scenarizat-o (împreună cu Stuart Beattie, Ronald Harwood şi Richard Flanagan), şi i-a făcut şi regia. Spre norocul lui, a mai găsit şi un copil extraordinar (Brandon Walters), natural, sensibil, expresiv, capabil să ducă în cârcă celălalt copil - copilul lui de suflet, filmul însuşi. Păcat numai că, de-atâta iubire, de-atâta "al meu e cel mai bun, cel mai tare şi mai mare", de-atâta îndopare şi giugiulire, copilul-film s-a-ngrăşat până la o sută şaizeci şi cinci de minute, ca o amoebă obeză, pierzându-şi orice formă recognoscibilă. Şi zău dacă nu-i păcat de Dumnezeu - fiindcă-n prima jumătate se ţinuse chiar copăcel pe picioare!

Premisele erau generoase: povestea unei tinere văduve care-şi ia în primire ferma de vite din nordul Australiei, în condiţiile ingrate din prima jumătate a secolului trecut (concurenţă acerbă cu vecinii, relaţii ambigue cu aborigenii discriminaţi, prejudecăţi rasiale cât cuprinde, etc. - şi, colac peste pupăză, spectrul celui de-Al Doilea Război Mondial la orizont, gata să-şi trimită peste coastele continentului bombardierele japoneze). Deşi schematică şi previzibilă, configuraţia dramaturgică oferea măcar vectorii unei bune dezvoltări epice - care şi funcţionează, cam până la mijlocul filmului. Cele mai interesante şi dramatice sunt episoadele legate de "mânare", profesiunea centrală a tramei - aceea de a mâna cirezile prin deşert, de la ferme până în porturile unde sunt vândute şi îmbarcate - iar punctul culminant rămâne, indiscutabil, secvenţa alungării turmei spre prăpastie, de către concurenţi, şi eforturile eroilor noştri de a o opri (dacă efectele digitale n-ar fi fost cusute cu o frânghie atât de albă, am fi avut chiar un moment de antologie). Nu-s rele nici secvenţele de tensiune din rezervorul de apă, dramatice în conţinut şi filmate spectaculos-justificat, şi nici deznodământul din port, cu îmbarcarea vitelor în ultima clipă - articulat precis şi plin de suspense.

Din păcate, cu asta filmul se termină - filmul, dar nu şi proiecţia (care-i abia la jumătate)! Teoretic, povestea cam luase sfârşit - ba încă, un sfârşit lung, luuung de nu se mai termina, risipit prin numeroase finaluri succesive, care de care mai siropoase. Atâta numai că unele probleme mai puţin esenţiale rămăseseră parţial nerezolvate - dar cum la nivelul plotului central chiar nu avea ce să se mai întâmple (nici ce, şi nici de ce!), singura concluzie era ipoteza unei neglijenţe scenaristice. Adevărul însă, vai, era mult mai cumplit...!

Căci, asemeni unui autor căruia i-a plăcut atât de mult ce-a făcut încât mai vrea, Baz Luhrmann s-a pus să facă şi continuarea - în acelaşi film! Jumătatea a doua se distinge prin toată insipiditatea şi inutilitatea unei sechele heirupiste. Lucrurile stau cu atât mai grav, cu cât taman atunci începe răzbelu', cu bombardamente, refugiaţi, abuzuri, tot tacâmul - pe firul neîntrerupt al unei plictiseli sinistre (asta, da, performanţă!). După cum am şi spus, tot necazul pleacă din dezlânarea şi redundanţa scenariului - dar, ca şi cum atâta lucru n-ar fi fost de ajuns, regia e mai expozitivă, patetică şi sălcie decât a lui Victor Fleming în Gone With the Wind. Păcat de imaginea lui Mandy Walker, de o splendidă concepţie plastică, expresivă şi plină de conţinut (atât în peisajele deşertice din prima parte, cât şi prin panoramele portului bombardat, spre final). Păcat şi de Nicole Kidman, care reuşeşte să fie surprinzător de convingătoare - deşi complet superficială, în parte din vina partiturii - ca Doamna Şefă, cum îi zice micul aborigen, pe calea (previzibilă) de la tânăra lady ridicol de scorţoasă, la aspru-lucida fermieră hârşită prin multe. Pe lângă ea, în rolul mânătorului de vite, Hugh Jackman e el însuşi - adică material de palpitaţii pentru cuconetul spectator şi nimic mai mult. David Wenham se screme zadarnic să dea credibilitate unui antagonist jalnic de inconsistent - iar în rest, puzderie de roluri şi rolişoare oscilând între clişee, schiţe şi caricaturi în tuşe groase (mai ales madamele snoabe din lumea bună a oraşului portuar, şi mârlanii de la cârciumă). Dar, mă rog, falsitatea galeriei umane se revendică, în parte, şi de la ambiţia lui Luhrmann de a transplanta în anii '30 preocupările şi mentalităţile luminate ale unor decenii cu mult ulterioare (aici, solidaritatea antirasistă cu băştinaşii, evident). La Mircea Drăgan şi Eugen Mandric, care-i puneau pe Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul să citeze din tezele şi extemporalele lui Nea Nicu, hai, mai treacă-meargă - da' Luhrmann ce scuză are?

24 decembrie, 2008, h. 00:25-01:06
Bucureşti, România





 Toate articolele despre Australia


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Mihnea Columbeanu


Alte articole

 Ca pe vremuri - Australia, Andrei Gorzo
 Bazarul lui Luhrmann - Australia, Andreea Chiriac Hentea
 Kitsch catch - Australia, Lucian Maier


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer