Se spune că la Cannes, în 1957, după proiecţia filmului Bitter Victory (pe care eu, unul, încă-l mai caut...), Jean-Luc Godard, pe atunci "doar" un tânăr critic de film, s-ar fi ridicat în picioare şi ar fi rostit o frază la care n-am să pot niciodată subscrie suficient: "Le cinema, c'est Nicholas Ray."
Nicholas Ray va rămâne veşnic în istoria cinema-ului datorită acelui film far devenit legendă înainte de premieră, acelui moment care ne-a marcat unora copilăria, unora tinereţea (deşi, credeţi-mă, îl înţelegi cu adevărat numai când îmbătrâneşti puţin), în fine, am numit irepetabilul Rebel fără cauză (1955). Dar ar fi păcat să rezumăm contribuţia lui Ray la evoluţia filmului american (citeşte universal) la acest titlu, chit că memorabil - patru dintre cele mai importante filme realizate de regizorul american (de ORICE regizor american) vor fi disecate, pe scurt, în cele ce urmează.
They Live by Night (1948)
Debutul ţinut pe tuşă doi ani de producătorul Howard Hughes a însemnat totodată şi (fatalmente) prima aventurare pe teritoriul "noir-ului romantic", un soi de "anti Bonnie & Clyde" aparent incompatibil cu vremile. Farley Granger, fragil şi damnat, încearcă să scape de eticheta de gangster pe care "prietenii" şi ziarele (!) i-o lipesc cu de-a sila. Nu va scăpa de maliţia destinului, într-unul dintre cele mai triste finaluri dintotdeauna - cu atât mai trist, cu cât ştii dinainte ce va urma. Filmări aeriene şi o ştiinţă a montajului care ar fi trebuit să uimească nişte critici mai atenţi - peste ani, Francois Truffaut l-a declarat filmul său favorit.
In a Lonely Place (1950)
Humphrey Bogart este un scenarist deziluzionat (are there any other kind?) acuzat de crimă într-un fals thriller care preferă, la umbra anchetei devenite clişeu (sic!), să traseze un portret vitriolant al Hollywood-ului şi să contureze poate prima poveste de dragoste cu adevărat adultă din filmul american. Un poem trist şi disperat, realizat de Ray exact în timpul divorţului de Gloria Grahame, splendida actriţă care joacă rolul "alibi-ului", sfârşind prin a realiza că nu-şi poate iubi duşmanul.
On Dangerous Ground (1952)
Favoritul personal, în caz că vă spune ceva - două acte distincte compun unul dintre cele mai curajoase (estetic & tematic) noir-uri dintotdeauna. Prima parte este un polar urban în care poliţistul singuratic (are there any other kind!?) jucat de Robert Ryan pare incapabil să reacţioneze altfel decât cu furie şi scârbă - şi pare a-i prefigura deopotrivă pe Dirty Harry (scenaristic) şi John Cassavetes (stilistic). Partea a doua înseamnă o anchetă rurală, în cursul căreia poliţistul va avea o întâlnire de proporţii aproape biblice... În ciuda finalului impus de studiouri, credeţi-mă - nu există speranţă, nu există izbăvire.
Bigger Than Life (1956)
Produs de James Mason (care cam face rolul carierei) şi filmat într-un CinemaScope uluitor, poate cel mai dificil şi cel mai subversiv film din cariera lui Ray. Într-o suburbie yankee (tărâmul preferat al unui alt cineast subestimat, Douglas Sirk), un profesor (care lucrează, în secret, part-time la o companie de taxi-uri) se îmbolnăveşte subit - singura soluţie, spun doctorii, este noul medicament numit Cortisone... Dar filmul vorbeşte despre dependenţă doar în aparenţă; medicamentul "minune" e doar un pretext pentru a scoate la iveală diavolul ce zace în fiecare. Profesorul îşi reneagă elevii, soţia şi copilul pe care vrea să-l ucidă (!) cu mâna pe Biblie: "God was wrong!" - finalul are tupeul ca nici măcar să nu rezolve lucrurile; demenţa poate reîncepe oricând... Ca mai toate filmele lui Ray, Bigger Than Life a fost realizat cu mult înaintea vremii lui - e un film (uber-influent) care deranjează şi fascinează în egală măsură.
Nicholas Ray a semnat şi alte filme care merg de la remarcabil la esenţial - de la westernul atipic The Lusty Men şi anti-westernul inclasabil Johnny Guitar până la ambiţiosul The Savage Innocents şi epicul 55 Days at Pekin, în timpul turnajului căruia a suferit un atac ce l-a ţinut departe de platourile de filmare pentru aproape 20 de ani. Truffaut l-a adorat, Scorsese l-a respectat ca pe Dumnezeu, Jim Jarmusch i-a fost elev, iar Wim Wenders l-a omagiat până la a-i oferi un rol unic în The American Friend şi l-a iubit până la încercarea de a-l ajuta să-şi ducă la bun sfârşit ultimul proiect. După o existenţă la care pigmeii nu pot decât visa, îmbibată de geniu, tutun, alcool şi droguri, Nicholas Ray a murit de cancer, pe 16 iunie 1979 şi astfel, Lightning Over Water s-a transformat, graţie lui Wenders, într-un portret dezarmant de tuşant al ultimelor zile din viaţa unui mare cineast, splendid rebotezat... Nick's Movie.