Surprinzător! După atâtea platitudini nesărate ca Charlotte's Web, Mr. Magorium's Wonder Emporium, City of Ember, Bridge to Terabithia ori Night at the Museum, îmi pierdusem speranţa să mai văd prea curând un film decent pentru copii - dar Bedtime Stories e mai mult decât atât - e chiar bun! Are un scenariu inteligent fără pretenţii, construit abil, cu poveste coerentă, articulaţii flexibile şi un dozaj atent de previzibil/imprevizibil, astfel încât să surprindă fără a agresa cu căutări ale originalităţii cu orice preţ. În ciuda câtorva clişee şi dulcegării, are totuşi destule de spus şi reuşeşte să fie onorabil de insolit. Relaţia dintre planul realist şi cel fantastic e în genere imaginativă, plină de ingeniozitate, umor şi semnificaţii - ca în întorsătura cu "You are fired!" - iar concluziile morale pentru copii (fără de care, nu-i aşa, nu se poate, că de-aia facem noi filme, ca să fim educativi!) îşi depăşesc stadiul didacticismului anost, dobândind implicaţii dramaturgice - în primul rând, ideea că "În viaţă nu există finaluri fericite" (astfel că, atunci când mecanismul premonitoriu descoperit de eroi fabrică un happy end cusut cu toate culorile de aţă, făcătura devine nu numai acceptabilă, în cheia convenţiei deja stabilite, ci chiar fermecătoare).
Din păcate, distribuţia porneşte cu stângul, ciudăţenia insipid-mohorâtă a lui Adam Sandler nepupându-se de nici o culoare cu personajul principal, care trebuia obligatoriu să fie un (anti)erou seducător, cu atât mai mult cu cât filmul li se adresează în primul rând copiilor. Nici pe la alte roluri adulte lucrurile nu stau prea grozav. Keri Russell e o iubită prea searbădă ca să nu fie stas, iar Teresa Palmer e o femeie fatală prea stas ca să mai fie şi atractivă. Lucy Lawless, de când nu mai e Xena, şi-a pierdut tot hazul, iar Courteney Cox nu face nici o brânză. Guy Pearce e un negativ destul de neutru, în tandem cu Richard Griffiths, mult prea lipsit de fantezie pentru cât îi ofereau rolul şi tipologia lui rubicondă. Jonathan Pryce e adus strict de formă, pentru două cadre şi trei vorbe.
Noroc că ne cuceresc cei doi puşti, Jonathan Morgan Heit şi Laura Ann Kesling, din nou nimeriţi să fie şi fireşti, şi spontani, şi isteţi, şi şarmanţi - evident, că doar sunt americani, nu Bosta... ăsta, români.
În orice caz, o concluzie de neevitat e că Bedtime Stories, cu toate bunele Şi relele lui, sfârşeşte prin a-ţi da aceeaşi stare "de bine" pe care puţine filme de gen o pot atinge (aş cita trilogia Back to the Future, a lui Zemeckis, sau, mai recent, Wall-E şi Bolt) - de bună seamă, în primul rând datorită lui Adam Shankman, care deja şi-a dovedit vocaţia de regizor tonic, plin de energie şi spirit, cu deliciosul Hairspray, ceea ce plasează Bedtime Stories alături de puţinele reuşite recente ale genului, ca Stardust şi The Golden Compass. Printr-o nouă invenţie inutilă a political correctness-ului, i-au lipit eticheta de "family movie" - aşa că, de ce să fim noi mai prejos? Putem să-i spunem, cinstit pe româneşte, "un film pentru copiii de toate vârstele!"
9 ianuarie, 2009,
Bucureşti, România