În noul film al lui Clint Eastwood, Changeling, Angelina Jolie joacă rolul unei mame singure din Los Angeles-ul anilor '20, al cărei copil dispare. Poliţia - care are mare nevoie de o lovitură de imagine, pentru a contracara acuzaţiile de corupţie proferate necontenit, la radio, de un pastor virtuos (John Malkovich) - găseşte băieţelul după cîteva luni. Numai că mama nu-l recunoaşte. Poliţia insistă că e băieţelul ei, ea insistă că nu e. Această situaţie de pornire e minunat de stranie şi, în primele 10-15 minute, filmul pare superb regizat - în stilul acela calm şi cumpănit care-i face atît pe admiratorii lui Eastwood, cît şi pe criticii lui, să se refere la el ca la un regizor "clasicizant": nici o secvenţă nu pare mai lungă sau mai scurtă decît ar trebui să fie, camera pare a fi mereu acolo unde trebuie - spectatorul are toate motivele să simtă că e pe mîini sigure.
Dar lucrurile se strică foarte repede. Eastwood distruge imediat orice mister (orice ambiguitate privind condiţia psihică a eroinei), punîndu-i de la bun început pe poliţişti în cea mai sinistră lumină: ei sînt de vină. Şi, secvenţă după secvenţă, filmul le denunţă abuzurile, matrapazlîcurile, crimele. Iată-i cum o aruncă pe biata eroină la casa de nebuni. Iată infirmierele cu feţe de gardience de lagăr. Iată duşurile reci, examenele medicale umilitoare, electroşocurile. Secvenţele astea par făcute cu o singură intenţie - să provoace indignare; sînt melodramatice (melodramaturgii fiind acei dramaturgi care o ţin de la un capăt la altul într-o singură notă). Şi, pe lîngă faptul că e monotonă, înverşunarea asta demascatoare mai e şi un pic bizară: dacă filmul tot a fost făcut în 2008, nu putea să-şi propună şi altceva pe lîngă denunţarea unor abuzuri din 1928? Tocmai mă pregăteam să-i pun cruce acestui film, cînd deodată Eastwood deschide o nouă poveste.
Sîntem la un ranch abandonat din împrejurimile oraşului şi directorul de imagine Tom Stern scoate efecte frumoase (dar parcă din alt film: un western de artă?, o elegie despre criza economică din anii '30?) din combinaţia de praf, paragină şi soare. Un poliţist găseşte acolo un copil. Să fie oare copilul eroinei? (E mai mare cu cel puţin trei ani, dar, în punctul acela, spectatorul are tot dreptul să nu mai aştepte nimic de la Eastwood.) Dar nu e. E complicele terorizat al unui ucigaş în serie care a răpit şi a omorît 20 de copii. E bîntuit de flashback-uri. (Spre deosebire de prima parte a filmului, care mergea tot înainte, această parte a doua e plină de flashback-uri). E dus la secţie şi pus să-i identifice, după fotografii, pe copiii ucişi (printre care şi al eroinei). Se uită lung la o fotografie. Aha, va spune că ăsta a scăpat! Dar nu; îl identifică şi pe el. Poliţiştii îl escortează la locul unde sînt îngropaţi copiii. Aha, or să-l omoare acolo ca să-şi acopere greşeala! Dar nu, nu-i fac nimic. Pornesc în urmărirea ucigaşului. Ce se întîmplă cu acest film? Încotro se îndreaptă? Cu un sfert de oră în urmă nu părea să ştie altceva în afară de sensul unic şi plicticos pe care se angajase şi brusc a devenit imprevizibil. Ucigaşul e jucat de un actor tînăr şi inventiv, Jason Butler Harner; nu e nimic clişeistic în interpretarea lui. În timpul procesului o manipulează pe eroină, spunîndu-i că pe copilul ei l-a cruţat. Mai tîrziu îi trimite vorbă că a minţit-o. Eroina e printre cei prezenţi la execuţia lui, aşteptînd un ultim cuvînt.
Nu pot să spun cu mîna pe inimă că Changeling se transformă într-un film bun, dar pot să spun că m-a ţinut pînă la capăt. Şi m-a făcut să-l văd pe Eastwood într-o nouă lumină. Mi-a amintit că toate filmele lui (chiar şi cele mai clasice în aparenţă) sînt pline de rupturi de ritm şi de inconsecvenţe stilistice; după standardele clasice, nu sînt destul de omogene şi de corect proporţionate - sînt bizare. Nu cred că Eastwood e un "neoclasic", ci un artist mult mai excentric şi mai jucăuş decît consideră admiratorii, ca să nu mai vorbim de detractorii lui. Cred că filmele lui trebuie puse în legătură cu solida sa cultură jazzistică. Ca să vă distraţi la ce face aici, trebuie să-l vedeţi ca pe un jazzman care porneşte de la o temă principală sau "clasică" (povestea cu Angelina vs. Sistemul) şi de la un punct încolo se lansează în improvizaţii. Nu vreau să spun că secvenţele de la casa de nebuni sînt intenţionat proaste; el nu e un parodist. Nu cred că gîndeşte în termeni ăştia literari-dramaturgi (nu-i exclus să fie lipsit de discernămînt literar-dramaturgic), ci în termeni muzicali - în combinaţii intuitive, uneori discordante, de motive mai mult sau mai puţin clasice, de note "corecte" (Jolie şi numărul ei de martiră) şi note excentrice (Malkovich în rol de popă virtuos). Dă şi "gherle", dar dă şi note surprinzătoare - e antrenant. În ultimele 20 de minute, ne ţine în aşteptarea unei note finale, emoţionante, pe care ne-o tot refuză. Se joacă.