Kinosseur: Lui J.-P. M.

John Woo, Michael Mann, Quentin Tarantino, Walter Hill, fraţii Coen, Luc Besson, Jim Jarmusch - cu toţii îl adoră, îl respectă, îl omagiază, îl venerează, după caz, după puteri. N-aş merge până-ntr-acolo încât să susţin că domnii aceştia n-ar exista ca regizori fără filmele sale - dar filmele lor n-ar mai fi aceleaşi, cu siguranţă.

Un american la Paris. Titlul unei cărţi esenţiale (semnată Ginette Vincendeau); totodată, cea mai simplă şi completă descriere a domnului Jean-Pierre Melville. Născut Jean-Pierre Grumbach (faimosul nom de guerre / nom de plume este un omagiu adus marelui Herman), Melville a fost singurul cineast francez care nu numai că nu s-a sfiit să ridice în slăvi filmul american, dar nu şi-a ascuns niciodată pasiunea (cizmele, trench-ul, pălăria Stetson, ochelarii Ray-Ban compuneau ţinuta sa du jour et du nuit) şi preferinţele, reuşind să filtreze teme şi imagini pur yankee printr-o prismă pur franţuzească, rezultând un cinema unic, personal şi inimitabil. Sigur, Godard şi Truffaut (mai târziu Chabrol şi Tavernier) admirau teribil cinematograful american, numai că ei au preferat să-l deconstruiască post-modern (nimic rău în asta, au contraire), în timp ce Melville a preluat datele iconice ale filmului american 30's-40's şi le-a transpus în special în Parisul anilor '60-'70, cu rezultate deopotrivă anacronice şi fascinante.

Am amintit de Godard şi Truffaut - cu cinci ani înainte ca emblemele Noului Val să transforme definitiv felul în care se făcea / privea cinema-ul, pe vremea când cei doi erau (doar - sic!) tineri critici de film, în 1954 deci, Melville începea, în Montmartre, filmările pentru Bob le flambeur. Povestea gangsterului de modă veche, care pune la cale un jaf spectaculos cu urmări cel puţin... stranii, avea să fie gata, din motive de buget, abia în 1956 - la vremea aceea, critica (printre care şi sus-pomeniţii) a văzut doar un riff ceva mai poetic şi mult mai ironic pe marginea celebrissimului The Asphalt Jungle; peste ani, Bob - cu imaginile sale voit ne-elegante filmate în crâşmele boeme dintr-un Pigalle vibrant nocturn - a ajuns să fie considerat precursorul Noului Val, iar Melville - părintele său spiritual. Iniţial, titulatura nu i-a displăcut - a acceptat un cameo în cultissimul A bout de souffle (românul Pârvulesco!) şi a ajutat cu sfaturi scenariul pentru Fahrenheit 451; când "copiii teribili" deveniţi regizori veritabili au început să-l acuze de "manierism" a rupt prietenia, ajungând până la a declara, zâmbitor, că "noul val" e doar un fel de-a eticheta filmele ieftine... Culmea e că filmul lui Melville din 1959, Deux hommes dans Manhattan (filmat din mână, în noaptea new-yorkeză, semi-improvizat, viu şi atmosferic) ar fi putut fi lejer inclus în Nouvelle Vague... dar "acţiunea" (în fapt, un pretext) se întâmpla în deplasare iar scrisoarea de amor la adresa Americii era, vezi-Doamne!, mult prea făţişă. Enfin, bref.

Uriaşul succes de public cu Leon Morin, pretre (1961) i-a oferit lui Melville independenţa, propriile studiouri (din rue Jenner, nimicite de incendiul din 1967) şi filmele care-i vor aduce statutul de legendă: Le doulos (1963, cu Belmondo şi Serge Reggiani), poem urban despre prietenie şi destin, deghizat în film cu gangsteri; Le deuxieme souffle (1966, cu Lino Ventura şi Paul Meurisse), epic tragic despre onoare şi cinste, deghizat în film cu gangsteri; Le samourai (1967, cu Delon şi Francois Perrier), eseu cool / fantomatic despre moarte şi singurătate, deghizat în film cu gangsteri; Le cercle rouge (1970, cu Delon, Gian Maria Volonte, Yves Montand şi Andre Bourvil, în ultimul şi cel mai mare rol), dizertaţie tristă despre şansă şi fatalitate, deghizată în film cu gangsteri, un soi de best-of Melville, dacă-mi permiteţi jocul de cuvinte.

Oricât le-aş iubi însă, filmul care pretinde şi primeşte statutul de capodoperă cu ochii închişi se numeşte L'armee des ombres (1969, cu Ventura, Simone Signoret şi Paul Meurisse) - un remember personal despre umanitate şi despre Rezistenţă ("Amintiri triste, fiţi totuşi binevenite... căci sunteţi tinereţea mea îndepărtată"). Glacial, nemilos, desaturat, minimalist, implacabil, irepetabil.

Sigur că aş putea aminti şi celelalte titluri (Le silence de la mer, Les enfants terribles, L'aine de Ferchaux, chiar şi "epitaful" din 1972, pe nedrept hulitul Un flic), sigur că aş putea specula unde ar fi ajuns regizorul dacă nu s-ar fi prăpădit în 1973, la doar 56 de ani, sigur că aş putea detalia eleganţa meticuloasă a mizanscenei economice... E timp doar pentru o dedicaţie cu aer de reverenţă, aşa cum a apărut ea pe genericul minunatului Pour la peau d'un flic (1981), primul film pe care Delon l-a semnat în calitate de regizor: "Á J.-P. M.".

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.