N-am citit cartea lui Kate DiCamillo, aşa că mă voi referi la ea strict în sens teoretic, pentru a sublinia că nu tot ce scrie se filmează. Deşi se bazează la rându-i pe un set de reguli, proza, şi mai ales romanul, beneficiază totuşi de o libertate structurală incomparabil mai amplă decât dramaturgia de teatru şi, mai ales, film - şi n-ar strica să ne scriem asta pe perete, deasupra patului, ca s-o vedem în fiecare zi, dimineaţa la sculare şi seara la culcare; mai ales când facem film pentru copii.
Aşa se face că scenariul însăilat de Gary Ross, Will McRobb şi Chris Viscardi, pornind de la romanul lui DiCamillo, îi taie din start lui Despereaux aripile (mă rog, urechile - că pe alea şi le foloseşte pe post de deltaplan). Asemănarea cu Oblio e inevitabilă - şi, din păcate, în dezavantajul actualului şoricel... Lipsit de farmecul antecesorului său cu tichie ţuguiată, Despereaux se tot screme să propună un model similar de nonconformism inocent, dar se pierde în detalii; dictatura conservator-benignă a Consiliului şoricesc, poate din strădania binevoitoare de a nu fi nici prea-prea, nici foarte-foarte, devine prea puţin convingătoare ca motor al aventurilor în care se lansează eroul exilat. Iar acesta nu e decât începutul... Căci la fel de factice e şi lumea de mult mai jos a şobolanilor, precum şi nivelul superior al castelului omenesc - pline de absurd căutat, originalitate forţată şi metafore căznite, cărora le lipseşte un singur lucru: scânteia de inspiraţie.
Revenind la aspectele structurale, cei trei scenarişti se confruntă cu problema unei surse literale prolixe, pline de sub-ploturi, ambianţe adiacente, personaje secundare şi sensuri auxiliare, pe care nu reuşesc să le asocieze organic într-o construcţie filmică viabilă - în acest scop, ar fi trebuit fie să mai taie din ele, fie să le organizeze mai riguros după regulile scenaristicii, astfel încât conglomeratul să acceadă la rangul de edificiu. Ca atare, însă, povestea e stufoasă şi greu de urmărit - rămânând accesibilă, în chip paradoxal, doar copiilor prea mici ca să se preocupe de asociaţii logice şi niveluri tensionale, preocupaţi numai şi numai de seducţia imaginii.
Contribuie în acest sens şi regia lui Sam Fell şi a lui Robert Stevenhagen, incapabilă să descâlcească în plan stilistic ghemele poveştii. Greşeala capitală constă tocmai în uniformitatea sterilă a firului epic, mereu în căutare de efecte vizuale spectaculoase, în dauna accentelor narative. Aparatul glosează neutru peste momentele cele mai importante, fără să le dezvolte sau să le evidenţieze prin nimic, ceea într-o primă instanţă accentuează deruta, iar în cele din urmă întăreşte plictiseala. Când într-un film de acţiune pentru copii ajungi atât de nepăsător, încât nici nu mai observi cum se desfăşoară lupta finală şi ce se întâmplă cu personajele, we've got a big problem, vorba neamţului.
Ca să fim drepţi, totuşi, pe partea plastică lucrurile stau admirabil. Grafica şi animaţia computerizată, care cum ştim progresează permanent, lăsând în urmă şi momentul Toy Story, şi nivelul Ratatouille, actualmente tatonând cu succes stereoscopia (în deliciosul Bolt), nu se dezmint nici de astă dată. Personajele au caracter, farmec şi vitalitate, decorurile sunt expresive, starea de real a imaginilor animate continuă să surprindă, atmosfera e convingătoare şi sensibil compusă. Poate că reuşitele cele mai semnificative sunt portretele care, în ciuda naturii lor caricaturale (oamenii) şi fantastice (animalele antropomorfizate), sunt vii şi complexe - în special micuţa porcăreasă cu veleităţi princiare, sau şoarecele orb care vorbeşte cu glasul lui Christopher Lloyd. Măcar pentru atâta lucru, The Tale of Despereaux tot e de văzut - în lipsă de altceva.
20 ianuarie, 2009
Bucureşti, România