La noi, ca la nimenea. Avem "comisie de rating" (adică un grup de tovarăşi adunaţi şi instruiţi cam pe puncte, care cu osârdie fac frecţie la un picior de lemn, pretenţiile lor "educative" fiind şi desuete, şi pseudoştiinţifice, şi ridicol de inaplicabile practic), numai ca să ne punem în ton cu directivele de la Înalta Poartă Europeană, şi care va să zică să fim "politicaliceşte corecţi" - şi când colo, sărăcuţii cenzori sunt aşa de căzuţi în cap, încât îşi fac treaba taman pe dos, la modul cel mai "INCORRECTLY political" cu putinţă!
După tâmpenia de anul trecut, când au vrut să interzică de-a binelea (şi de-a geaba) bietul Saw IV, un gory-slasher cinstit şi mediocru, acum i-am prins cu alta şi mai boacănă! Cică Milk să fie "interzis spectatorilor sub 18 ani"! Da' de ce? Păi staţi să vedeţi! Pentru că arată "imagini cu un om spânzurat" (ce să-ţi povestesc - e un cadru incomparabil mai scurt, discret şi ponderat decât jdemii de atrocităţi din filmele istorice sau de acţiune de orice stirpe, cu bubulina "AG" în colţ), "scene de sex oral" (aiurea-n tramvai - e doar o sugestie vagă, la un moment dat), precum şi - ţineţi-vă bine! - că "face propagandă pentru o anumită minoritate sexuală"!
Am mai văzut eu oameni îndrăgostiţi de prostie, da' ăştia parcă vor s-o ia ei pe toată! Sărmana Cristina Corciovescu, o expertă în filmologie altminteri competentă, a fost nevoită, cu obrazul crăpându-i de ruşine (sper! - pentru că ultima oară când am conversat, era la fel de normală cum o ştiu dintotdeauna), să se facă purtătoarea de cuvânt a unor inepţii gen: "spre deosebire de Brokeback Mountain, care este o dramă, o poveste de dragoste a două suflete chinuite, Milk face propagandă pentru o orientare sexuală". Adică, tronc-Mariţo!
Unu la mână, şi Milk este o dramă - şi ce mai dramă! O poveste (socială, nu strict de dragoste) a milioane de suflete chinuite. Doi la mână, nu (repet: nu - adică NU!) face propagandă nici unei minorităţi sexuale, ci exclusiv drepturilor omului. Trei la mână, îi rog pe soldaţii neinstruiţi din comitetul şi comiţia de rating să-mi explice şi mie cam cum ar arăta respectiva "propagandă pentru o minoritate sexuală", căci ipoteza unei asemenea acţiuni îmi depăşeşte putirinţele imaginaţiei. Patru la mână, şirul de aberaţii continuă cu: "Am considerat că este bine ca acest film să vină în contact cu generaţia tânără când aceasta este conştientă şi face anumite alegeri." Corci dragă, fii tu bună şi spune-le din partea mea papagalilor de colegi ai tăi că în ultimele decenii anumite discipline ştiinţifice (biologia, genetica, endocrinologia, psihologia şi psihiatria) au făcut oarece paşi înainte, ajungând la concluzia că orientările sexuale, şi mai ales homosexualitatea, nu au legătură nici cu vârsta, nici cu conştiinţa, nici cu libera alegere, ci sunt de natură congenitală, pe baze predominant hormonale - aşa că să pună ei mâna pe-un cărticică, ceva, şi abia pe urmă să reînceapă să dea "ratinguri", da? Altfel, am văzut zilele astea între blocuri nişte muncitori care săpau un şanţ, să repare nu ştiu ce conducte de apă caldă - deci, locuri de muncă se găsesc, nici o problemă.
N-aş fi dezvoltat atât de mult această introducere, dacă n-ar fi avut o relevanţă cu totul specială apropo de conţinutul noului film al lui Gus Van Sant. Una dintre principalele sale calităţi este portretizarea obiectivă, elocventă şi substanţială a exponenţilor homofobiei - la nivel atât individual, cât şi de turmă. Ignoranţa tâmpă, intoleranţa gregară şi mărginirea de cea mai obtuză speţă, amplificate de pretenţiile fudule de a emite judecăţi morale şi de o ipocrizie multilateral dezvoltată (faţă de sine, faţă de ceilalţi şi faţă de Dumnezeu), au reprezentat secole de-a rândul trăsăturile definitorii ale gloatei puse pe discriminări de ordin sexual - principalul adversar al lui Harvey Milk şi al mişcării gay din S.U.A. şi, prin extensie, din lume. Aiurelile ceneciştilor noştri rimează la fix cu ditirambii Anitei Bryant şi ai lui John Briggs; între răcnetele "Mu-ie bu-lan-gii! Mu-ie bu-lan-gii! Mu-ie bu-lan-gii!" de pe trotuarele Bulevardului Unirii, o dată pe an în iunie, şi "face propagandă pentru o anumită minoritate sexuală", o dată pe mileniu în ianuarie (sper!), nu există nici o diferenţă de fond, ci numai una de ştaif.
Este unul dintre motivele care definesc valoarea acestui film - capacitatea de a comunica expresiv şi profund răscolitor un mesaj moral, în condiţiile ingrate ale genului "biopic" (biographical picture) - şi încă, un film biografic care-şi impune din start o foarte mare stricteţe documentară: invenţia romanţioasă se menţine la un nivel minim, scenariul lui Dustin Lance Black urmărind o reconstituire cât se poate de exactă (înainte de a deveni aridă - cum de altfel se mai întâmpla pe alocuri, din păcate, în altminteri admirabilul Zodiac al lui Fincher). Black, care a mai scris până acum doar trei filme şi opt episoade ale serialului T.V. Big Love, dovedeşte ştiinţa şi flerul de a organiza faptele de viaţă într-o construcţie epică pe cât de neortodoxă, pe atât de captivantă şi generoasă în semnificaţii: în pofida cvasi-liniarităţii "ca-n viaţă", filmul se urmăreşte cu sufletul la gură - şi pentru orice observator avizat e limpede că puterea sa de seducţie provine în mare parte din structura dramaturgică (ştim cu toţii că Gus Van Sant e, prin excelenţă, un contemplativ şi un stilist - chiar dacă aici operează o marcantă schimbare de registru).
Totuşi, povestea lui Dustin Lance Black, oricât de bine compusă şi articulată, se distinge şi prin câteva decizii discutabile - de exemplu, eludarea "detaliului" că patru dintre partenerii de viaţă ("amanţi" ar fi prea vulgar spus, iar "soţi" legitimi încă nu puteau fi, în anii '70) ai lui Harvey Milk s-au sinucis. Singurul caz existent în film - şi urmărit destul de insistent - cel al lui Jack Lira, pare să încerce a fi reprezentativ şi pentru celelalte, dar procedeul nu poate decât să rateze, fiindcă rata sinuciderilor în cuplurile homosexuale a fost dintotdeauna sensibil ridicată, în urma tensiunilor inerente şi a vulnerabilităţii psihice asociate cu complexele de tot felul - mai ales în cazul convieţuirii cu un militant ca Milk (filmul urmărind adecvat, deşi mult prea schematic, drama specifică unui asemenea cuplu: Jack tânjeşte după companie, atenţie şi afecţiune, pe care Milk nu are resurse temporale şi sufleteşti de a i le acorda, ceea ce ajunge să genereze criza finală). Oricum, poate că cel mai mare neajuns al acestui sub-plot constă în superficialitatea cu care scenariul, şi mai ales regia, glosează peste el, ca şi cum ar fi fost un incident oarecare, nu tragedia unui om care sfârşeşte spânzurându-se.
Pe de altă parte, s-ar fi simţit şi nevoia unor elemente din viaţa non-politică (şi non-personală - implicit: non-homosexuală) a lui Harvey, spre a-l defini, măcar în principiu, ca persoană complexă. Aşa, evoluţia lui în film eminamente ca gay şi om politic, deşi e rotundă în sine şi generează o mare densitate a dramatismului, devine de la un punct schematică la rândul ei - şi, implicit, cam tezistă (de unde şi riscul ca unii neaveniţi să creadă că depistează în film intenţiile unei "propagande" inexistente în fond).
Preluată organic de către regie, povestea lui Black îşi găseşte o expresie vizuală puternică, pe cât de consistentă, pe atât de coerentă estetic. Aşa cum am mai spus, Van Sant rămâne acelaşi stilist pe care-l ştim, dar schimbă subtil registrul, din contemplativism calofil-searbăd în dinamism implicat, penetrant. Se remarcă în acest sens elementele de idilism duios-ironic, atât vizual cât şi sonor, ale celor mai importante secvenţe erotice, sau nervul biciuitor al momentelor de acţiune politică - vezi mozaicul animat al apelurilor telefonice. Urmărind aceeaşi linie duală (în fond, determinantă pentru tot filmul), remarcăm că momentele vieţii de cuplu sunt sugerate cât se poate de discret şi decent (Van Sant începe prin a arăta destul de explicit un sărut senzual între doi gay, ca pentru a "bifa paragraful", după care coboară treptat ştacheta, rezumându-se la secvenţe scurte de preludiu sau de tandreţe post-coitală, cadrate limitat şi luminate în clarobscur, iar atingerile şi sărutările non-intime sunt tratate cu o dezinvoltură care le înscrie curând în firescul vieţii. Acelaşi echilibru menţinut atent caracterizează şi secvenţele cu conţinut social şi politic, concepute şi filmate într-o cheie cvasi-documentară, cu toate trucurile de rigoare - mizanscene şi cadraje proprii imageriei evenimentelor publice, montaj sacadat şi cu imperfecţiuni studiate, secvenţe de ştiri (reconstituite, sau chiar archive footage: Anita Bryant apare exclusiv as herself, în imagini reale), dintre care se disting racordurile succinte şi foarte abile dintre planul real şi cel mediatic (mai ales la trecerea în instantanee fotografice - ca, de pildă, în momentul-cheie al strângerii de mână cu Briggs, stratagemă abilă care marchează un punct de cotitură al campaniei anti-discriminare). Contribuie în acest sens, cu precizie şi sobrietate, şi decizia plastică a directorului de imagine Harris Savides, care îmbină într-o sinteză pe deplin armonioasă documentul real, reconstituirea şi creaţia poetică.
Aceeaşi grijă a lui Van Sant faţă de fidelitatea cât mai scrupuloasă a reconstituirii se manifestă la nivelul castingului, care urmăreşte vizibil respectarea fizionomiilor reale (după cum se poate vedea în epilog, unde cadrele personajelor din film sunt urmate de fotografii ale modelelor lor reale) - dar nici în acest sector lucrurile nu se opresc la nivel formal. Majoritatea actorilor se achită cu brio de sarcina unui asemenea tip de portretizare, pe care-l pândeşte atât de acut riscul căderii în caricatură (atât în privinţa minoritarilor sexual, cât şi printre adversarii lor). Denis O'Hare redă în tuşe fine amestecul de aroganţă şi frustrare al senatorului care se crede unsul Divinităţii pe Pământ, într-o complementaritate interesantă cu suav-inchizitoriala hăituitoare de pederaşti, Anita Bryant (reconstituită, cum am spus, numai din înregistrări reportericeşti). Alison Pill o recompune pe cât de sensibil, pe atât de credibil, pe Anne Kronenberg, lesbiana dură, pragmatică şi loială, din stafful lui Milk, iar Emile Hirsch şi Kelvin Yu se disting din grupul care schiţează economic şi precis anturajul de activişti gay.
Iese în evidenţă, în mod deloc surprinzător, Josh Brolin, într-un aparent contre-emploi care, pornind de la similitudinea fizionomică aproape perfectă, probează apetenţa actorului şi pentru indivizi şubrezi, nesiguri, profund taraţi, sub aparenţele unei cariere politice solide. Consilierul Dan White începe ca adversar al candidatului Milk, îi devine aliat incert şi prieten discutabil o dată cu accederea sa în primărie, iar spre final degenerează pe panta disipării şi a asasinatului, proprie omului onest şi limitat, marcat de lipsa unei reale inteligenţe şi a tăriei de caracter adecvate junglei politice în care evoluează - de unde şi deznodământul tragic al întregii poveşti, în film ca şi în viaţă. Se impune să subliniem şi meritul relativ al actorului de a completa convingător un personaj lăsat mult prea schematic din scriitură - căci aproape nimic, la nivel dramaturgic, nu justifică transformarea atât de bruscă a unui om politic normal, căsătorit, familist, într-un ucigaş
Şi tot aici survine şi un alt rateu al filmului, bazat în mod vizibil pe o încercare neinspirată de a urma firescul faptelor "din viaţă" - Milk fiind ucis nu în numele vreunui "ideal" homofob, ci ca urmare a unei relaţii colegiale scăpate de sub control, în care problema orientării sexuale nu jucase decât un rol iniţial (deci, un fel de "asasinat accidental"). Totuşi, fidelitatea atitudinii regizorale faţă de valenţele intrinseci ale acestui deznodământ coboară temperatura finalului, adăugând o notă de derizoriu tocmai în corola semnificaţiilor majore - pe care zadarnic încearcă s-o gonfleze prin rapelul la Tosca de Puccini (cam singurul, şi nici pe departe suficient, element din viaţa personală a lui Harvey Milk prezent în film.)
Evident, din întreaga galerie se distinge pe departe un Sean Penn de zile mari, într-o demonstraţie rară de măiestrie portretistică. Dincolo de paradoxala charismă a liderului gay, redutabil militant pentru drepturi civile (Milk nu e homosexualul macho, atletic şi viril, ci tocmai opusul său, bărbatul delicat, nervos, marcat de o efeminare interioară pe care se străduieşte să şi-o tempereze), se intuieşte un studiu aprofundat şi o practică meticuloasă a tuturor manierismelor, nuanţelor şi detaliilor, până la cele mai mărunte gesturi (nu mulţi vor remarca, de exemplu, poziţia abia schiţată a mâinilor uşor ridicate spre plex şi îndoite din poignet, dintr-o gamă literalmente nelimitată de amănunte caracteristice similare). Harvey Milk al lui Sean Penn nu se apropie nici pe departe de riscul stereotipiilor ieftine, tip "pederast de operetă", oferind un personaj complex, convingător, şi în primul rând uman. Ceea ce, aş zice, duce spre poate cea mai importantă valenţă a acestui film mai mult decât biografic.
E firesc şi legitim ca, odată ce s-a demonstrat realitatea eminamente biologică şi, ca atare, non-opţională şi întru totul morală a homosexualităţii, să o descifrăm raţional şi în cheie religioasă. Simpla toleranţă creştină e normală şi benefică, dar nu reprezintă decât un început - mai simplu şi mai direct spus: cum se înscrie, în ordinea firească a lucrurilor, existenţa atât de multor indivizi, umani şi animali deopotrivă, care la prima vedere par să devieze de la acel imperativ central al naturii care e reproducerea? Până nu demult, în condiţiile unei cunoaşteri încă limitate, se asimilase ipoteza aşa-zisului "accident genetic", a unei "imperfecţiuni fizice" considerate cândva chiar patologică - evident, cu consecinţele funeste care se cunosc, la nivelul apariţiei unor complexe adesea fixate pe viaţă. O dată ce am depăşit faza acestor deraieri cognitive, nu putem să nu ne punem, din cea mai responsabilă perspectivă, întrebarea: de ce?
Într-o primă fază, Milk demontează, sigur şi eficace, toate fanatismele deghizate în "argumentaţii" ale homofobilor: exhibând pur şi simplu cele mai reprezentative declaraţii fundamentaliste din realitate, sau reconstituind dialogurile televizate dintre Harvey Milk şi John Briggs, Van Sant disecă lipsa totală de logică, precum şi multipla făţărnicie a bigoţilor, pentru care funcţia sexuală s-ar reduce la un mecanism de prăsilă, şi orice se abate de la misiunea reproducerii ar sta sub semnul păcatului (remarcabile, de exemplu, schimburile de replici despre "valorile familiei", în raport cu care falşilor profeţi le scapă tocmai esenţialul, sau abila demolare a campaniei de instigare contra profesorilor gay). Dincolo de acest nivel raţional, însă, filmul lui Van Sant atinge noi valenţe, de ordin moral şi constructiv. Portretul creat de Sean Penn, în conjuncţie cu constelaţia de personaje din jurul său, transmite cu o forţă tulburătoare umanitatea personalităţilor gay, în tot ceea ce are propriu această combinaţie specifică între sexe, la nivel psihic - mai ales în sensul în care "diversitatea" revendicată de homosexuali nu se limitează numai la orientarea sexuală, ci cuprinde mentalităţi, atitudini, moduri de percepţie, simţire şi gândire. Ceea ce relicvele medievale etichetează ca "deviere" nu este, în fond, decât o legitimă îmbogăţire spirituală.
Drept pentru care, sper din tot sufletul ca Milk să fie văzut şi înţeles de cât mai mulţi spectatori sub cincisprezece ani (noua limită fixată, la fel de arbitrar precum celelalte, de neokulturnici). Nu va avea nici o putere de a le influenţa conformaţia sexuală, din simplul motiv că aşa ceva ar fi o imposibilitate fizică; în schimb, sigur îi va învăţa câte ceva despre umanitate, demnitate şi morală.
28-29 ianuarie, 2009
Bucureşti, România