"Vreau să vă vorbesc despre viaţă!" E prima replică pe care Christopher Durang o atribuie personajului feminin din Râs nervos. Piesa, scrisă la sfîrşitul anilor '80, are un trecut scenic american de succes. Perfect explicabil: e bine scrisă, vorbeşte netrucat despre viaţă aşa cum arată ea în formele de limită: singurătate, lipsă de comunicare, de înţelegere, de afectivitate, clişeizare, isterie, coşmare, violenţă. Apropo, aveţi grijă cît timp zăboviţi la standul cu conserve de ton din supermaket! Luaţi sfatul cît se poate de în serios, s-ar putea să vă treziţi agresat de o cumpărătoare agasată existenţial. Asta păţeşte eroul masculin din Râs nervos, iar întîmplarea, pe cît de absurdă, pe atît de posibilă, declanşează o reacţie comportamentală în lanţ.
Textul lui Durang are o structură ce mizează pe actor, pe capacităţile lui versatile. Teatralitatea nu emană atît din scriitură - ca tip, sînt două monoloage, care relatează o avalanşă de întîmplări stranii, cu substrat comic, cu personaje ce se întîlnesc dramaturgic abia la final -, cît din transpunerea scenică. Lucrarea e generoasă pentru echipa de realizatori - regizor, actori -, care se află în faţa unor partituri ofertante pentru o dezlănţuire interpretativă. "Aţi fost atenţi pînă aici?" e o altă replică, de control a conexiunii cu publicul folosită de Durang. Complicitatea explicită, căutată, cu publicul e vitală. Piesa are aerul unei expuneri confesive, audienţa devine fără voia ei un cerc de amici ai celor din scenă, un cerc de suport, căruia nu i cere să se exprime, ci "doar" să asculte, să privească şi să înţeleagă.
Regizorul şi-a conceput spectacolul aducînd publicul aproape de interpreţi. Se joacă cu spectactorii aşezaţi pe gradene, la cîţiva metri de personaje şi poveştile lor nebuneşti. Firesc. Piesa contează pe intimitatea cu publicul, pe urmărirea, de la cîţiva metri, a evoluţiei actorilor şi a ficţiunii dramaturgice. Szabó K. István i-a proiectat pe cei din Râs nervos într-o formulă minimalistă de interpretare, concentrîndu-le mijloacele de expresie la facies şi spunerea textului. Aproape cinematografic, stilul de joc îi ataşează pe Isabela Neamţu şi Cezar Antal de circa 1 mp spaţiu de joc, reducînd mişcarea şi corporalitatea aproape la zero. Abia în ultima parte, actorii se pun în mişcare, la propriu. Cei doi îşi rostesc monoloagele cvasi-imobili, în imediata vecinătate a unui pahar (pe jumătate gol, pe jumătate plin, depinde de perspectivă) în care, din înaltul scenei, cad stropi de apă. Metafora e binevenită estetic, nu numai în legătură cu optimismul/pesimismul plin/gol, ci şi cu torturanta picătura chinezească şi cu paharul care s-a umplut, cu apa ca element primordial, purificator.
Superconcentrarea spectacolului pe actor e o şansă, dar e şi un risc. Cezar Antal a găsit în sine resursele creative solicitate. Personajul său e nuanţat, are farmec, te cucereşte de la prima replică. Exersat în stagiunile recente în spectacole realizate, printre alţii, de Radu Afrim şi Alexandru Dabija, Cezar Antal e, în acest moment, unul dintre cei mai buni din trupa de la Neamţ şi printre cei mai interesanţi din ţară. O bună măsură scenică, ştiinţa aşezării accentelor, simţul crescendoului, un stil de joc care contează pe firesc, pe natural, capacitatea de a transmite stări, emoţii, de a se conecta empatic cu publicul sînt calităţile prestaţiei lui. Partenera de distribuţie, Isabela Neamţu, e ceva mai rece, e monocromă. Personajul pe care-l realizează are contururi mai incerte, devine în scurt timp previzibil, urmînd un traiect lipsit de surprize. Revenită din Capitală acasă, în oraşul de baştină, cu o serioasă experienţă dobîndită la "Independenţi" şi teatre din Capitală, dar şi în film şi televiziune, actriţa se află acum la cel dintîi rol la Piatra Neamţ. Procesul de acomodare cu noul "loc de muncă" e o posibilă explicaţie a lipsei de culoare interpretativă. Ar fi fost la îndemînă, de pildă, un zîmbet ori un rîs crispat cu care să pigmenteze monologul iniţial.
Szabó K. István a dovedit şi prin montarea de la Teatrul Tineretului că e un artist inteligent, imaginativ, complet. La text a umblat doar atît cît să-l aducă la o întindere temporală adecvată, altfel păstrîndu-i intactă litera. Tot lui, regizorului, îi aparţine şi concepţia scenografică, de asemenea minimalistă ca stil: un "covor" şi cîteva "dulapuri" decorative, din materiale metalice reflectorizante, lumini de tip neon. Pentru că, zice tot Durang, "Lumea e ca flashul de la fulger". Trebuie doar să ştii cînd şi cum să o priveşti. Combinînd real, oniric şi absurd, piesa vorbeşte pe calea teatrului despre eforturile unei lumi care a uitat să fie umană. Care face eforturi să reînveţe atitudini şi stări ce ţin de specificul omenescului, frecventînd cursuri, urmînd sfaturi practice, ghiduri şi tot felul de reţete minune care garantează fericirea. Numai că inşii din piesa lui Durang nu ştiu în ce constă substanţa fericirii şi unde trebuie căutată ea.
Teatrul Tineretului Piatra Neamţ
Râs nervos de Christopher Durang
Traducerea: Raluca Dumitriţa Nemţu
Regia şi scenografia: Szabó K. István
Cu: Isabela Neamţu şi Cezar Antal.