Un trecut poetic
Videogramele unei revoluţii (Videogramme einer Revolution), realizat în colaborare cu germanul Harun Farocki, a putut fi vizionat în România în câteva ocazii speciale în cei 16 ani de existenţă, cel mai mare număr de spectatori avându-l cu siguranţă în 2005, când televiziunea publică l-a programat spre difuzare. Pus la punct la scurt timp după evenimentele din 1989, proiectul reprezintă prima încercare cinematografică a lui Ujică, altfel deloc străin peisajului cultural autohton. De numele său se leagă două dintre cele mai iubite albume rock ale muzicii româneşti, ambele aparţinând trupei Phoenix, atât Mugur de fluier din 1974, cât şi Cantafabule din 1975, beneficiind de textele scrise de acesta alături de Şerban Foarţă. Alte eseuri, poezii sau texte în proză publicate înainte de emigrarea în Germania Federală în 1981, stau mărturie pentru activitatea sa artistică.
Contextul unui debut tardiv, dar remarcabil, în cinema
Poate părea curios că un om atât de intens implicat în viaţa culturală a unei epoci a debutat relativ târziu, când deja împlinise 40 de ani, într-un domeniu căruia i-a dedicat ulterior întreaga energie. Mă refer, se înţelege, la domeniul cinematografiei, cu care Andrei Ujică cochetase încă din anii '80, imediat după plecarea peste hotare ajungând profesor în cadrul unei universităţi cu specific literar, susţinând însă cursuri de teorie media, disciplină nouă la acea dată şi strâns înrudită cu cea de-a şaptea artă. După propriile mărturisiri, prima încercare în calitate de realizator s-a produs mai degrabă accidental, datorită lui Farocki, care regizase până atunci câteva zeci de filme, în majoritate documentare. Acesta din urmă citise o carte publicată de profesorul român în spaţiul german la câteva luni după revoluţia de la Bucureşti. În ea era prezentat punctul de vedere al unor personalităţi marcante în legătură cu contextul politic al României. Farocki l-a contactat pe autor şi i-a propus să colaboreze la realizarea unui film non-ficţional care să urmeze îndeaproape personajele cărţii, de fapt un documentar convenţional bazat pe interviuri cu acestea. În urma refuzului lui Ujică, au ajuns împreună la decizia fericită de a veni la Bucureşti şi de a încerca să recupereze cât mai multe imagini filmate de cameramani amatori în zilele revoluţiei cu scopul a ordona ulterior materialul într-un lung-metraj. 125 de ore de film au reuşit să adune cei doi de la diverşi anonimi care au surprins din case, de pe străzi, din pieţe publice sau din sediul televiziunii agitaţia perioadei. În final, în urma montajului, a rezultat un film de 107 minute, Videogramele unei revoluţii, prezentat pentru prima dată în public la Festivalul de Film de la Locarno în august 1992.
Videogramele unei revoluţii, cel mai valoros film non-ficţional al cinematografiei române post-1989
În aparenţă simplu ca bună-ziua, eseul cinematografic al cuplului Farocki-Ujică e structurat, de fapt, cu multă atenţie şi, mai ales, cu inteligenţă. Imaginile folosite, în majoritate inedite, sunt atât de şocante şi se succedă cu o asemenea intensitate, încât spectatorul puternic scuturat emoţional se află în imposibilitatea de a accesa de la prima vizionare substratul intenţional al filmului. Dacă A fost sau n-a fost? (r: Corneliu Porumboiu) e interesat de faţa hilară a revoluţiei, Hârtia va fi albastră (r: Radu Muntean) urmăreşte haosul aceluiaşi eveniment, iar 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile (r: Cristian Mungiu) scoate în evidenţă scabrosul perioadei anterioare lunii decembrie a anului 1989, documentarul celor doi reuşeşte să reconstituie toate aceste realităţi ale epocii şi să le redea fără extravaganţele stilistice ale cineaştilor amintiţi anterior. Complexitatea şi, în consecinţă, autenticitatea demersului artistic al lui Farocki şi al lui Ujică constă tocmai în faptul că, prin modul în care şi-au organizat materialul avut la dispoziţie, au imortalizat felii de viaţă cu haosul, umorul involuntar, frica, violenţa, abjecţia aferente.
Pentru a ajunge la acest rezultat, au structurat documentarul în mai multe episoade, fiecare corespunzând unei zile. Debutul Videogramelor unei revoluţii are în prim-plan o pacientă, fostă angajată la o alimentară din Timişoara, rănită grav de gloanţele Securităţii în timp ce îşi apăra magazinul. Niciun regizor al lumii nu ar fi putut conduce o actriţă spre o interpretare atât de intensă a momentului. Este doar una dintre scenele care îi determină pe spectatori să-şi dorească să creadă că privesc o ficţiune, o reproducere a realităţii, deoarece în acel caz ar fi putut sta liniştiţi, imaginile făcând parte dintr-o convenţie. Ujică şi Farocki au ştiut însă să nu abuzeze de limitele emoţionale ale receptorilor, alternând astfel de scene cu unele calme, care permit sau chiar invită la reflecţie. Urmărind succesiunea evenimentelor petrecute la Timişoara şi mai apoi la Bucureşti între 20 şi 25 decembrie 1989, filmul introduce, într-un plan secundar, senzorial, haosul (scene din studioul televiziunii române, gloanţe trase de aşa-zişi terorişti, neputinţa conducătorilor Securităţii şi ai armatei de a-i repera pe cei responsabili de deschiderea focului împotriva populaţiei), comicul involuntar (vedetele pop ale vremii adresându-se emfatic naţiunii în ziua de Crăciun), scabrosul (chipul fostului prim-ministru ulterior desfiinţării guvernului). Autorii nu intervin în nicio clipă pentru a da un sens explicit faptelor arătate, cu toate că o voce din off punctează anumite momente. Ea nu are însă rolul de a explica, ci de a arăta. Se simte cred în aceste intervenţii înclinaţia spre filosofie media a lui Ujică, fiindcă vocea analizează în general cadrele la un nivel structuralist, punând în evidenţă oral ceea ce spectatorul poate deja să vadă cu proprii ochi. Mai mult decât atât, vocea din off are un rol psihologic, cu siguranţă scontat de cei doi, de a induce o anumită linişte, de a da senzaţia de organizare haosului, nesiguranţei transparente din fiecare secvenţă a documentarului. Vocea din off e echivalentă pentru receptor cu cea a unei entităţi care a depăşit cu bine evenimentele relatate, reprezentând aşadar o garanţie că la capătul celor două ore de imagini delirante se află pacea, luciditatea pe care omul din spatele ei pare să le deţină.
Nu cred însă că un spectator care a vizionat acest film poate să se mai întoarcă la liniştea de dinainte. Sigur că nu va rămâne marcat, că va reveni la viaţa lui fără probleme, dar, de câte ori se va pune problema revoluţiei, se va raporta la Videograme. Fenomenul e posibil fiindcă, aşa cum am menţionat anterior, realizatorii obligă la reflecţie, refuzând să tragă concluzii facile sau să-şi ironizeze personajele. Pe scurt, ei nu au aroganţa de a se camufla în zei şi de a arăta de la înălţime cu degetul vinovaţii. Nici nu aleg varianta umilinţei, a privitului de jos în sus. Găsesc, în schimb, distanţa justă între stil, ton şi personaje. Iată motivul pentru care consider că Videogramele unei revoluţii e cel mai valoros documentar românesc (scriu asta cu jumătate de deget, fiindcă e de fapt o producţie germană, dar unul dintre realizatori e român, iar evenimentele prezentate au avut loc pe teritoriul României) pe care l-am văzut în viaţa mea. Mai mult, sunt sigur că el are forţa de a naşte vocaţii şi de a reprezenta un model pentru viitorii cineaşti interesaţi de genul non-ficţional, în aceeaşi măsură în care Moartea domnului Lăzărescu e deja de câţiva ani un reper serios pentru cei pasionaţi de ficţiune.
Precum Videograme, Out of the Present (1995) este realizat de Ujică la masa de montaj. Conţinând aproape în totalitate imagini filmate de astronauţii de pe staţia rusească Mir în timpul unei misiuni întreprinse în anii 1991-1992, filmul ilustrează momente obişnuite din viaţa acestora la sute de kilometri distanţă de Pământ. Apelarea la un personaj principal, cosmonautul Sergei Krikalev, pare mai degrabă un artificiu menit să confere unitate scenaristică documentarului, atâta vreme cât acestuia îi lipseşte consistenţa, nefiind în fapt mai memorabil decât ceilalţi colegi de bord. De asemenea, din motive lesne de înţeles ţinând cont că sunt proprii lor cameramani , personajele apar în ipostaze cotidiene, amuzante prin insolitul situaţiei (în primul rând, lipsa forţei gravitaţionale generează comicul) şi nu în timpul desfăşurării muncii propriu-zise. Din aceste motive, Out of the Present poate părea uşor frivol celor care se aşteaptă la acţiune, la clipe de suspans intens datorat cine ştie cărei defecţiuni tehnice sau întâlnirii unor obstacole limită. Filmul semnat de Ujică, singur de această dată, are însă un mare merit documentar, arătând cum decurge în realitate viaţa unor astronauţi şi unul cinematografic, păstrând din nou o distanţă justă între elementele naraţiunii. Modul de realizare asemănător cu cel din Videograme, dar şi interesul pentru situaţia politică, schiţat doar de această dată în secvenţa revenirii lui Krikalev pe Pământ, când află că URSS nu mai există şi că e acum cetăţean al republicii Rusia, îl determină pe Ujică să considere acest film drept a doua parte dintr-o trilogie. Începută cu Videogramele unei revoluţii în 1992 şi continuată în 1995 cu Out of the Present, trilogia va fi completată de un documentar despre Nicolae Ceauşescu. Cineastul vizionează momentan zecile de ore de materiale de arhivă avându-l în prim-plan pe fostul dictator român, urmând să definitiveze proiectul cel mai probabil în 2009.