American Dream în carantină - Revolutionary Road

Revolutionary Road vorbeşte despre sfera ideologică exportată de Hollywood, Visul American. Familie americană din clasa de mijloc, anii cincizeci, cu o casă în suburbiile New York-ului, el munceşte pentru a susţine familia, ea are grijă de casă şi dă sens muncii lui prin felul în care i se dedică şi prin care se dedică şi copiilor lor. Cel puţin pînă la un punct. Pînă cînd visul ei de afirmare se destramă definitiv. Voia să fie actriţă şi dacă ar fi reuşit în iniţiativa asta actoricească probabil că viaţa de familie ar fi fost acoperită, suportabilă. Nu vreau să spun că ea poartă vina degenerării vieţii în familie, deloc. Cînd relaţia devine o corvoadă (timpul distruge tot, era moto-ul lui Gaspar Noe în Irreversible) - şi cum două persoane care au un trecut împreună îşi cunosc toate neajunsurile, toate neîmplinirile, - celălalt pîndeşte momentul oportun în care să lovească în punctul cel mai dureros. Astfel, în acest joc de "care pe care îl face knock-out", nu mai contează cine dă prima lovitură, nu contează nici că unul sau altul va rămîne în picioare la final, contează suferinţa de parcurs, care mutilează cel puţin două destine.

Una dintre cele mai celebre şi elocvente secvenţe din cinematografia americană apare în Blue Velvet. Secvenţa în care din verdele idilic al zonei rezidenţiale dintr-un orăşel liniştit american, printr-un zoom continuu, pătrundem în subsol, unde mişună gîngănii, unde colcăie viermii. O astfel de juxtapunere face şi Mendes, în plan general pe ideea de comunitate, unde ipocrizia e la ea acasă, iar în particular în legătură cu viaţa cuplului ajuns faţă în faţă cu propriile aşteptări, ele însele adăpate insistent din sevele dorinţei de împlinire, una specifică ideologiei mic-burgheze (virtutea muncii, calea spre succes, şansa). Drama lui Frank (Leonardo di Caprio) şi a lui April (Kate Winslet) stă în neadaptarea constantă a planurilor personale la propria existenţă, una comună; pînă la urmă, spre deosebire de toţi cei din jurul lor, ei nu ştiu să fie suficient de conformişti încît să accepte ratarea. Pe de altă parte, sînt extrem de realişti cînd constată că relaţia lor a fost o farsă, că fiecare a jucat un rol în care s-a simţit bine o vreme, dar nu sînt în aceeaşi măsură hotărîţi să scape de partiturile sinistre în care se conduc reciproc. Şi cînd pe unul dintre ei îl trage de urechi norocul, se aprind şi mai tare.

Filmul traversează o serie de situaţii distincte, care, precum capitolele unui scrieri literare (Revolutionary Road este o adaptare a romanului omonim al lui Richard Yates), înfăţişează etapă cu etapă calea spre exterminarea reciprocă într-o relaţie. Ca în orice prezentare în rezumat, schematismul e vizibil, însă povestea rămîne credibilă datorită interpretărilor puternice ale actorilor (fie cei de prim-plan, fie cei din comunitate). Va fi greu să vă plictisiţi în ciocnirea diferitelor opinii şi atitudini care privesc viaţa. Un plus pentru realismul aventurilor sexuale extraconjugale din poveste, simpli stîlpi-de-susţinere-momentană ai unui edificiu marital intrat în vrie.

Filmul are şi două puncte slabe. Unul e finalul cu April în acţiune, atît de dur încît face şi mai clar caracterul expozitiv al filmului, lecţia, schematismul. Cealaltă slăbiciune a peliculei, una hollywoodiană, de tip mură-n gură, e John Givings, un personaj credibil în natura sa, însă unul care e plantat în istorie doar pentru a spune lucrurilor pe nume, pentru a nu lăsa spectatorul nedumerit. John rosteşte adevăruri care oricum sînt vizibile pe ecran, e frustrant să îţi vezi gîndurile furate necontenit. Totuşi, în contextul taxidermic prin care trece drama în mîinile lui Mendes, aceste opţiuni nu sînt deranjante.

Ceea ce simţisem în Road to Perdition devine limpede acum: Mendes lucrează ca un muzeograf - coboară în anumite genuri cinematografice şi, cu minuţiozitate, le evidenţiază elementele definitorii. Şi stăruieşte asupra lor pînă le sterilizează. Filmele sale arată ca nişte muzee în care poveştile de pe ecran sînt exponatele care stau mărturie pentru ceea ce înseamnă disciplina abordată: filmul noir în Road to Perdition, drama care dezbate problema cuplului, a mariajului, în Revolutionary Road. Excelent construite pe parcela lor cinematografică, bine jucate, cu epoci refăcute impresionant, cu imagini memorabile, aceste filme ale lui Sam Mendes sînt delectări vizuale, sînt remarcabile prin ceea ce aduc în prim-plan, doar că, precum muzeele, sînt destul de moarte, odată ieşit din perimetrul vizionării nu rămîne decît respectul faţă de proiect, faţă de iniţiativă. Pe ideea aceasta: cineva care doreşte să aibă înainte coordonatele anumitor genuri cinematografice nu trebuie să citească un tratat, poate să caute unul dintre filmele lui Mendes. Autorul britanic e opusul lui Stanley Kubrick. De fiecare dată cînd Kubrick aborda un gen, întotdeauna altul, îi reinventa structura, deschidea noi uşi, stabilea un etalon pentru reprezentarea din spaţiul respectiv. Mendes e conştient de sensurile acelui spaţiu, de propunerile sale, astfel că le imobilizează şi le aseptizează. E ca un arheolog care conservă un sit istoric.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.