Am simţit că trebuie să mărturisesc aceasta înainte de a scrie. Minciuni din viaţa cotidiană, pentru supravieţuire, sau care însoţesc micile păcate omeneşti. În 1989 am descoperit că de fapt trăisem până la vârsta aceea exclusiv în minciună. Una uriaşă, de cu totul altă amploare şi semnificaţie. Născut în minciună, am deschis ochii asupra unei lumi false, aidoma lui Alex Kerner din Good Bye Lenin !, luând de bune fantasmele unei societăţi construite şi care se nutrea numai din minciună. Micul Alex şi sora lui, Ariane, priveau cu mândrie la televizor lansarea în cosmos a unui echipaj din care făcea parte şi un est-german. Reporterul vorbea de încă o victorie a socialismului: "...rezultatul muncii colective. Această noţiune se explică prin lozinca: 'Calitate, înainte de toate!'" Cosmonautul îşi rostea şi el replica impusă: "Îngăduiţi-mi să prezint Comitetului Central al Partidului Comunist..."
Ieşirea în spaţiul atmosferic a primului cosmonaut est-german a coincis cu ieşirea în spaţiul libertăţii a încă unui est-german: tatăl celor doi copii. De aici filmul împleteşte istoria unei societăţi cu istoria unei familii, minciuna de sistem cu minciuna de supravieţuire a oamenilor. Mai întâi pentru că mama, Christiane, sub presiunea poliţiei politice, nu doar că aruncă din casă orice urmă a transfugului, dar elimină viaţa lor orice amintire şi orice referinţă la acesta, ea însăşi plonjând cu o disperare disimulată sub un entuziasm specific sistemului într-un activism pentru cotidianul socialist. Şi Alex îşi deapănă povestea. "Din acel moment, mama s-a măritat cu patria noastră socialistă". Cu un activism de viaţă cotidiană, aproape de oameni, de nevoile lor, dar tot mai habotnic faţă de sistem.
Copiii cresc şi au şansa ca generaţia lor să scape din încercuirea zidului, să poată să se reconstruiască după o structură normală. Într-o descoperire a abundenţei devine însă acută o lipsă care fusese mereu pe plan secund: a tatălui, care fusese eliminat din istorie aşa cum s-a întâmplat cu toţi cei indezirabili comunismului. Întâmplarea ca Ariane să-l zărească pentru câteva secunde, într-o scenă ce aminteşte de American Beauty, deschide calea împrejurărilor de a-l căuta şi a-l readuce în viaţa lor fie doar şi pentru a veni la patul de spital al Christianei. De fapt cea mai impresionantă scenă din film este a mărturisirii... Pentru că oricâtă minciună ar fi fost, sufletul mamei a simţit că trebuie să spună într-un târziu adevărul, indiferent de contextul politic. Ea reface imaginea tatălui care i-a aşteptat în zadar, le spune despre scrisorile lui pe care le-a ascuns, îşi mărturiseşte neputinţa de a nu fi fost capabilă să-l urmeze atunci, îşi cere iertare pentru toate deciziile în care a implicat şi copiii. Este singura mărturisire din film, minciuna comunistă nu şi-a asumat-o responsabil nimeni.
"-V-am minţit tot timpul acesta. E altfel decât aţi crezut voi.
- Ce vrei să spui?
- Tatăl vostru...Tatăl vostru n-a rămas în Vest din cauza altei femei. Am minţit. Şi am minţit şi când am spus...că nu mai ştiam nimic de el. A trimis scrisori şi pentru mine...şi pentru voi. Toate sunt...în bufetul din bucătărie. I-au făcut viaţa un coşmar. Doar pentru că nu era membru de partid. A fost îngrozitor. N-a lăsat să se vadă. Dar eu ştiam. Am... ştiut şi n-am putut să-l ajut. ...Eu trebuia să-l urmez. Ei bine, n-am putut s-o fac. Mi-a... fost frică. ...N-am plecat. A fost greşeala vieţii mele. Acum ştiu asta. V-am minţit. Vă rog să mă iertaţi!"
Dar povestea mamei nu se încheie aici. Infarctul generat de imaginea demonstraţiilor şi implicării fiului ei în perioada tulburărilor din toamna lui 89 o aduce într-o lungă comă din care totuşi se trezeşte, doar că medicii îi prescriu evitarea oricărui şoc emoţional. La care Alex se gândeşte cu groază realizând ce schimbări spectaculoase avuseseră loc în RDG în cele câteva luni de comă. Cum ar putea să-i spună despre căderea zidului, despre deschiderea spre vest, despre prăbuşirea comunismului? Drept care decide să ducă minciuna mai departe, să construiască un decor numai şi numai pentru mama sa. Sunt secvenţe de umor în avalanşă, este totuşi un umor cu o nuanţă de amărăciune, o alegorie la uriaşa ţesătură care a mistificat realitatea pentru milioane şi milioane de oameni.
Când Christiane zăreşte cu uimire o reclamă uriaşă la Coca-Cola ivindu-se prin fereastră pe blocul vecin, grija celor din jurul ei este de a trage perdeaua. Doar că perdeaua era transparentă. Oricum, spre a alunga orice bănuială, Alex apelează la mecanismul pe care îl adoptase pentru a perpetua credinţa mamei în continuitatea sistemului: fabricarea de ştiri înregistrate pe casete video ca şi cum ar fi fost la TV. Cu ajutorul colegului său de muncă realizează mici bijuterii de înregistrări în studiouri improvizate sau în oraş, montate cu talent pentru a da veridicitate.
Iată cum a contracarat Alex nedumerirea iscată de reclamă.
"Astăzi Günther Mittag, secretar pe probleme economice ale Comitetului Central, a vizitat concernul Coca Cola din Berlinul de Vest, pentru a stabili...detaliile unui acord comercial dintre Coca Cola şi Combinatul de Băuturi Răcoritoare din Leipzig... Desigur, înfrângerea suferită de gigantul Coca Cola în faţa fabricii din Leipzig în ceea ce priveşte brevetarea băuturii a fost dureroasă şi jenantă... pentru cenzorii presei... Un raport ştiinţific internaţional a confirmat, în sfârşit, că aroma originală a băuturii Coca Cola a fost dezvoltată în anii '50 în laboratoarele din RDG....
-Coca Cola e o băutură socialistă? Credeam că e de dinainte de război.
-Nu înţelegi, mamă? Occidentul ne-a furat în toţi anii ăştia."
Imobilizată la pat, Christiane este hrănită cu ştiri false la TV şi cu castraveciori de import dar din borcane găsite cu greu dintre modelele vechi pe care le ştia ea. Filmul nu poate avea deplin succes decât l acei care au trecut prin această tranziţie, care vor recunoaşte elemente din vechea societate dar şi toate fazele schimbării. Aici filmul oferă, oarecum ciudat din perspectiva lui Alex, o seamă de percepţii neplăcute ale acestei schimbări, realităţi poate nu dintre cele mai comode dar dincolo de umor existând şi o picătură de reproş. "Somnul ei a ignorat faptul că eroii muncii socialiste au ajuns şomeri."
Aventurile lui Alex pentru a găsi diferite mărci de produse aşa cum erau înainte de 89 sunt savuroase, de la nedumerirea vânzătoarelor din magazinele care acum au de toate din ceea ce râvniseră a fi din vest şi până la replica unui vecin care îl vede scormonind după borcane de model vechi în tomberoane:
"Uite în ce hal ne-au adus...Să căutăm prin gunoaie."
Ca să schimbe banii care ieşeau din circulaţie nu ştiau cum s-o întrebe pe Christiane unde sunt ascunşi, îi spun că au primit o notă:
"De la Zwickau. Ne vine rândul la Trabant. Deja? După nici trei ani?"
Apoi Alex adaugă detaliu după detaliu dintr-o viaţă ca o copie la o fostă viaţă marcată de falsitate. De ziua mamei aduce copii îmbrăcaţi în pionieri să-i cânte despre patrie, foşti colegi şi vecini care o gratulează cu "tovarăşa Kerner"... Doar că de la un punct încolo Ariane simte că se sufocă în această prelungire a unei lumi apuse şi se teme că fetiţa ei va fi traumatizată în această combinaţie de realităţi care coexistă în casa lor.
"-Dacă o mai ţinem aşa, Paula o să fie traumatizată.
-Nu, zău! 20 de ani de RDG nu ne-au afectat sănătatea.
-La tine, am dubii."
Cu o undă de poezie, Christiane are un puseu de vitalitate şi reuşeşte să se dea jos din pat atunci când îşi vede nepoţica Paula cum se ridică şi face primii paşi din viaţa ei. Iese în lumea reală, uimită să vadă mâzgălită o zvastică, să descopere o icoană, să întâlnească la tot pasul reclame şi semne ale comerţului, dar mai ales simbolica scoatere din peisaj a statuii lui Lenin, purtată cu un elicopter şi care parcă îşi foloseşte braţul ca pe o invitaţie la retragere.
Urmează o nouă înscenare plină de umor a lui Alex care îi oferă mamei ştirea exodului de vest-germani către est, culminând cu o întreagă succesiune de întorsături politice care s-o familiarizeze pe Christiane cu demisia lui Honecker, demolarea zidului, paşii spre unificare. De un umor nebun este prezentarea năvalei entuziaste a esticilor când s-a deschis graniţa spre vest ca fiind a vesticilor către est...Până când se putea duce această minciună? Iubita lui Alex îi spune totuşi câte ceva, n-o vom şti niciodată cât anume, Christiane rămânând mamă până la sfârşit şi a păstrat convenţia din dragoste pentru Alex, din duioşia faţă de efortul său de a o menaja.
Este tulburătoare de fapt toată această încercare de protejare a mamei, dincolo de veghea permanentă şi îngrijirea cotidiană a unui om suferind la pat. Atât cât i-a stat în putere. Şi din nou vine o mărturisire a ei, recunoştinţa pentru că Alex o mai salvase o dată, fără să ştie, când copil fiind, îi vorbea cu toată muţenia ei de după plecarea tatălui şi anchetarea prin care trecuse.
"-Când tatăl vostru...Când a plecat...N-am crezut că am să fac faţă. Nu ţi-am mai spus asta...Am vrut să-mi iau zilele. Dar veneai zilnic să mă vizitezi. Şi-mi vorbeai despre şcoală, despre Sigmund Jähn.
-Înţelegeai ce-ţi vorbeam?
-Iartă-mă că-ţi dau atâta bătaie de cap."
Christiane este un personaj tragic, animat de idealism, care a crezut într-o idee, care a ales o cale de trăit dar care şi-a crescut copiii şi a avut puterea mărturisirii. Tinerii sunt de fapt mai controversaţi, poate şi datorită schimbărilor rapide din societate. Ariane, căreia Alex îi reproşează că a renunţat la studii şi a ajuns să lucreze la un fast-food, este mai pragmatică şi în compensaţie, mai sentimentală în raport cu tatăl, pe când Alex oscilează de la a demonstra pentru drepturi în fosta RDG până la nostalgii făţişe faţă de o ţară şi un sistem desuete.
El moşteneşte într-un fel idealismul mamei.
"-Într-un fel, trebuia să admit că jocul meu începea să se lege. Poate că mi-ar fi plăcut să existe acest RDG pe care-l creasem pentru mama."
Respectându-i ideile, a ajuns să vadă uneori lucrurile prin ochii ei. Christiane a murit la trei zile de la reunificarea reală chiar dacă ei i s-a înfăţişat sub o altă formă.
"-Mi-am zis că era drept să nu afle niciodată adevărul. A murit fericită.
...Ţara aceasta, ...era ţara în care a crezut şi unde am ţinut-o în viaţă până în ultima clipă. O ţară care n-a existat în realitate. O ţară care, în memoria mea, mă va lega mereu de mama."
Despărţirea de Lenin s-a produs.
Mai rămâne de văzut cum se gestionează despărţirea de Marx.