Să batem cîmpii (7)

Cum în ultima vreme (cam lungă) am tot vorbit aici despre lucruri serioase - fie şi pe ton neserios, cîteodată -, cum vremea şi mai ultimă, vremea climaterică, de astă dată, ne ia, ca de obicei, prin surprindere şi se arată, în plină iarnă, voios primăvăratică şi cum, în fine, recunosc cinstit că nu mai am "subiecte", mi-am zis că n-ar fi rău să mai batem un pic cîmpii. Modelul rămîne, fireşte, acelaşi: Joia dulce a lui John Steinbeck, minunat roman tragic şi comic, crud şi tandru, melancolic şi tonic; acolo (le cer scuze cunoscătorilor că reiau explicaţiile, pentru ceilalţi), între capitolele care duc povestea înainte sînt intercalate, la intervale aleatorii, nişte capitolaşe intitulate chiar aşa, Să batem cîmpii, ceea ce, spune Steinbeck, îi permite autorului să-şi verse ofurile personale, să se amuze fără scop, să divagheze după plac etc., prevenindu-i însă din capul locului pe cititori că pot omite respectivele pasaje fără să piardă nimic din intriga propriu-zisă. (E aproape inutil să adaug că aceste pasaje sînt printre cele mai savuroase din carte.) Nu am aroganţa să mă compar cu Steinbeck, dar, întrucît cred că exemplele bune trebuie urmate (ba chiar şi furate!), opresc şi eu o clipă povestirea despre bunele şi relele scenei naţionale - aşa cum se văd ele dinspre mine, desigur - şi iau drumul cîmp(ur)ilor. Tot pe moşia teatrului, însă.


Printre legile, ordonanţele şi cum s-or mai fi numind feluritele dispoziţii (cînd mai legale, cînd mai...) pe care proaspătul, încă, guvern de coaliţie rezultat în urma voinţei noastre, a tuturor, le-a aruncat pe piaţă imediat după instalare, s-a numărat şi una care i-a supărat foarte tare pe oamenii din instituţiile de spectacol. Nu că le-ar fi fost deosebit de dragi celelalte, dar aceasta îi lovea, cum se zice, în pîine. Este vorba despre acea normă interzicînd cumularea pensiei cu salariul (sau invers) în instituţiile bugetare. Dat fiind că imensa majoritate a teatrelor continuă să fie, în România, "de stat" şi că extrem de mulţi dintre actori au venituri modice, ruşinos de mici, uneori, mai ales prin comparaţie cu veniturile unor persoane cu munci incomparabil mai uşoare, soluţia de a rămîne angajaţi şi după atingerea vîrstei de pensionare - cum să pensionezi, de fapt, un artist?! - poate părea, deocamdată, una salvatoare. A te lupta pentru păstrarea statu quo-ului în materie capătă, prin urmare, o importanţă depăşind interesul personal: intră în cauză, nu-i aşa, binele "breslei". Atîta doar că printre combatanţii care au luat nu demult cu asalt posturile TV s-au numărat şi unii care... hm, numai de sărăcie nu se pot plînge. Atunci cînd spui cuplete vesele şi cînţi romanţe triste pe la nunţi - şi nu pe degeaba -, după care-i îmbii pe nuntaşi să-ţi cumpere poza cu 5 lei (noi) bucata, parcă nu se cuvine să te vaiţi "pe sticlă" de traiul greu al "slujitorilor scenei". Mai bine soliciţi cinstit alt angajament - eventual, ca vornicel. Sau ploscar.


Tot în numele necesităţii de a "trăi", un număr din ce în ce mai mare de actori îşi pun imaginea şi numele în slujba unor însăilături televizuale botezate de public telenovele, iar de canalele în chestiune - mai pe româneşte, probabil -, romance. Nu este vorba despre interpreţi care, în teatrele unde sînt în continuare angajaţi, iau salarii de mizerie sau "duc tava", adică joacă roluri mărunte, sub posibilităţile lor profesionale, ci, în proporţie de la zi la zi mai semnificativă, despre actori bine priviţi şi bine plătiţi, deţinători de roluri principale în spectacolele de la "sediu", adevărate vedete ale cutărui sau cutărui teatru, ori chiar ale teatrului românesc în general. "Mi-era foame" - ar fi răspuns, se zice, Marilyn Monroe cînd a fost întrebată (acuzator) cum de s-a gîndit să pozeze goală pentru un calendar devenit, apoi, faimos. Mă îndoiesc că acelaşi motiv îi face să se dea în stambă, alături de nu ştiu ce domnişorică publică sau de cutare manelist unsuros, pe artişti adevăraţi precum Gheorghe Visu ori Florina Cercel (exemplele pe care le-am contemplat, cu stupoare, cel mai recent). Dar, sigur, nu toată lumea mănîncă la fel de mult.


La acelaşi capitol, "supravieţuire" - ba, încă, supravieţuire artistică -, aud că îşi trec unii actori importanţi ai scenei naţionale prestaţii dubioase precum acelea despre care înştiinţează afişele ce întunecă oraşul poftind populaţia la O noapte furtunoasă, cu o distribuţie aiuritoare, unde se amestecă actori de mîna-ntîi şi cîntăreţi-animatori ai unor show-uri de televiziune. Cum ar veni, comedianţii cu pricina stau pe tuşă în teatrele lor, nefiind folosiţi în nici o montare, şi atunci, de amorul meseriei, joacă şi ei ce pot şi pe unde pot. Dacă nu aş şti chiar de la faţa locului că, de nenumărate ori, teatrele care îi au "în schemă" sînt obligate să scoată de pe afiş titluri încă neepuizate, doar din cauza acestor sărmane vedete care nu vin la repetiţiile de împrospătare, ies din spectacole, refuză roluri ş.a.m.d. ca să aibă timp pentru "colaborări" discutabile, i-aş plînge şi eu, fireşte. Pe de o parte. Şi i-aş admira din inimă, pe de altă parte. Despre sentimentul pe care îl încerc în realitate mai bine nu spun nimic - deşi, în esenţă, tot compătimire este. Oare asta îşi doresc ei cu adevărat?