Regizorul Radu Jude era cunoscut pînă acum pentru scurtmetrajele sale Lampa cu căciulă, Dimineaţa şi Alexandra, toate trei nominalizate la Premiile Gopo. Primul său lungmetraj, Cea mai fericită fată din lume (coproducţie România-Olanda) a ratat competiţia berlineză, fiind prezentat în secţiunea "Forum". Dacă iniţial am fost dezamăgit de această "declasare", am constatat la faţa locului că filmele din "Forum" sînt mai inovatoare şi mai interesante decît cele din competiţie, care mizează mai mult pe reţete brevetate şi pe actori populari. Or, filmul lui Radu Jude, deşi nu de puţine ori provoacă hohote de rîs, nu oferă spectatorilor un divertisment decerebrat, ci o investigaţie pătrunzătoare şi sinceră a relaţiilor de familie din România de azi, precum şi o analiză din interior a raporturilor dintre regizor şi echipa sa, agenţie şi client în publicitatea autohtonă - raporturi simptomatice şi ele pentru o întreagă lume guvernată de bani. Juriul Confederaţiei Internaţionale a Cinematografelor de Artă şi Eseu (C.I.C.A.E.) a ales să premieze, dintre cele 37 de titluri incluse în secţiunea "Forum", tocmai acest film "fermecător şi foarte antrenant", a cărui forţă "rezidă în capacitatea sa de a amuza şi de a rămîne totodată fidel înaltelor sale idealuri artistice". Sper ca şi publicul românesc să aprecieze acest debut memorabil.
De la Vitoria la... The Bride
Katalin Varga (România-Marea Britanie-Ungaria) de Peter Strickland a fost singura peliculă care ne-a reprezentat ţara în competiţie. Am văzut prima dată filmul, într-o versiune în lucru, la TIFF 2008 (Oana şi Tudor Giurgiu sînt producătorii români implicaţi în acest proiect). Am remarcat încă de atunci similitudinile poveştii cu
Nu e indicat să analizezi filmul lui Peter Strickland în cheie realistă: motivaţiile eroilor săi se vor dovedi imediat şubrede. Se pare că regizorul-scenarist a fost mai interesat de atmosfera constant tensionată (marele atu al filmului) decît de psihologia personajelor sale. Iar perpetua senzaţie de ameninţare este datorată în bună măsură sound design-ului excelent, conceput de Gábor Erdély şi Tamás Székely. De aceea, Ursul de Argint primit de cei doi, pentru contribuţia lor artistică deosebită, este pe deplin meritat. Deşi cronicile laudative, prognozele ziariştilor de specialitate şi zvonurile de dinaintea ceremoniei de premiere ne îndreptăţeau să avem aşteptări mai mari de la Katalin Varga, nu cred că ar trebui să fim dezamăgiţi. La urma urmei, este primul lungmetraj cu participare majoritar românească intrat în palmaresul competiţiei berlineze după 1986 (de la Pas în doi al lui Dan Piţa, care a obţinut o Menţiune Specială a Juriului).
Realismul magic cîştigă la puncte
Juriul principal, prezidat de actriţa scoţiană Tilda Swinton, s-a alăturat juriului FIPRESCI (din care a făcut parte, anul acesta, criticul Mihai Chirilov) şi a premiat cu Ursul de Aur The Milk of Sorrow (Spania-Peru), al doilea lungmetraj al Claudiei Llosa (cel mai tînăr regizor din competiţie). Dacă filmul nu ar fi primit cea mai înaltă distincţie a festivalului, probabil că actriţa sa principală ar fi obţinut Premiul de interpretare (revenit austriecei Birgit Minichmayr, pentru rolul ei din filmul Everyone Else de Maren Ade). Magaly Solier îi dă viaţă Faustei, o tînără introvertită, suferind de o boală rară (cea care dă titlul filmului), ce le afectează pe femeile abuzate sau violate în perioada luptelor cu grupările teroriste din Peru. Frica de lume şi sensibilitatea ereditară, precum şi marea ei taină (un cartof introdus în vagin, ca "scut de protecţie" antibacteriană) fac din ea un personaj fascinant, potrivit cu notele de realism magic ale peliculei. Atunci cînd mama ei moare, Fausta este nevoită să-şi înfrunte spaima şi să pornească - la fel ca şi Katalin Varga - într-o călătorie cu final neaşteptat, nu înainte de a cîştiga banii necesari drumului... cîntînd. The Milk of Sorrow este, se pare, filmul din competiţie care a răspuns cel mai bine cerinţei juriului de a descoperi echilibrul ideal între statement-ul politic şi forma poetică.
Debutantul şi veteranul
Premiile "Alfred Bauer" (numite astfel după fondatorul Berlinalei şi destinate filmelor inovatoare pentru a şaptea artă) au ajuns anul acesta la doi cineaşti foarte diferiţi: un regizor aflat la cel dintîi lungmetraj şi un autor recunoscut, cu şase decenii de experienţă. Primul este Adrián Biniez, al cărui debut Gigante (Uruguay-Germania-Argentina- Olanda) s-a numărat printre cele mai populare filme ale festivalului şi care a mai primit Marele Premiu al Juriului (ex-aequo, cu producţia germană Everyone Else). Gigante spune - onest şi emoţionant, simplu şi sigur - povestea unui paznic de noapte al unui supermarket din Montevideo, care devine obsedat de o femeie de serviciu din acelaşi magazin.
Al doilea premiat este maestrul polonez Andrzej Wajda, care nu a ezitat să apară, pentru scurt timp, în faţa camerei. După ce a reconstituit o mare tragedie a istoriei ţării sale în Katyn (2007), Wajda a realizat un film mult mai personal, Sweet Rush, care vorbeşte fără teamă despre... teama de moarte.
Autorul a pornit de la povestirea omonimă a cunoscutului prozator polonez Jaroslaw Iwaszkiewicz (după scrierile căruia regizorul mai făcuse trei filme: Pădurea de mesteceni, Domnişoarele din Wilko şi Noaptea de iunie), însă i-a adăugat un al doilea plan, "real", în care actriţa Krystyna Janda (protagonistă şi în filmul din film) rememorează ultimele momente petrecute alături de soţul ei, directorul de imagine Edward Klosinski. Prin această dublare a planului "ficţional", mergînd chiar mai departe decît Karel Reisz în Logodnica locotenentului francez (spre deosebire de Meryl Streep, Krystyna Janda este Krystyna Janda), regizorul polonez reuşeşte să evite melodrama poveştii iniţiale şi să ajungă la emoţia autentică, universală. Sweet Rush dovedeşte că Andrzej Wajda mai are încă multe de spus în arta cinematografică.
Alţi premianţi
Filmul London River (Algeria-Franţa-Marea Britanie), favoritul criticilor, nu a primit decît Ursul de Argint pentru Cel mai bun actor, prin Sotigui Kouyate, originar din Mali. Pentru un "festival de film politic", cum este etichetată deseori Berlinala, ar fi fost de aşteptat ca noua creaţie a lui Rachid Bouchareb, care prezintă, într-un stil asemănător documentarelor, efectele atacurilor teroriste din Londra, din iulie 2005, să fie favorizată la premii. Ursul de Argint pentru regie a ajuns la iranianul Asghar Farhadi, care a impresionat publicul cu About Elly (un film ce tratează, implicit, condiţia femeii în ţările musulmane).
În fine, The Messenger, remarcabilul debut al cineastului israeliano-american Oren Moverman, a primit, previzibil, Ursul de Argint pentru Cel mai bun scenariu (premiu împărţit de regizor cu Alessandro Camon). Pentru dramaturgia solidă şi personajele sale puternice, The Messenger merita cu prisosinţă premiul. Filmul a spălat onoarea producţiilor americane din competiţie, celelalte trei titluri (Happy Tears de Mitchell Lichtenstein, In the Electric Mist de Bertrand Tavernier şi My One and Only de Richard Loncraine) fiind desfiinţate de critici şi ignorate de membrii juriului.
Graţie noii săli Friedrichstadtpalast, cu cele aproximativ 1.750 de locuri ale sale, Berlinala a avut anul acesta o audienţă-record: peste 270.000 de bilete vîndute (cu 30.000 mai multe decît în 2008). Cum Dieter Kosslick, actualul director al festivalului, şi-a prelungit mandatul pînă în 2013, nu mă îndoiesc că viitoarele ediţii, începînd cu cea aniversară de anul viitor, vor aduce multe surprize.